Căsătorie - partea II

De fiecare dată când vin în vizită mătuşi, unchi, bunici, cumnaţi, fraţi, surori (nu, nu am, dar dă bine să fie lista prelungită), se întâmplă aceeaşi chestie: mai întâi un ţipăt prelung (care mă sperie pentru că, inevitabil, eu de-abia sunt trezită din somnul meu liniştit, cu sau fără vise, de sub pătura mea caldă, moale, pufoasă, prietenoasă), gen ţipătul de război al pieilor roşii. Apoi, se ridică cu greu de pe scaun ("vârsta e de vină, o să ajungi şi tu acolo" - chestie care nu ţin neapărat să-mi fie amintită săptămânal), se apropie din ce în ce mai mult, mă apucă STRÂNS de obraz (reminescenţă din copilărie, când deja aveam obrajii roşii şi bucălaţi de la atâta tras, ciupit, întins) şi scot o exclamaţie bombastică: "Ce mare ai crescut!" (nu, nu m-au mai văzut de săptămâna trecută; cât puteam să cresc în 7 zile?!).
"Ce te-ai mai schimbat! Ţi-ai făcut ceva la păr?" (E nepieptănat, de-abia scos de sub pătură, proaspăt şi cald ca o căpşună...:-L)

În timp ce încerc să fac o cafea cât mai repede pentru a mă retrage în colţul meu propriu, personal şi plin de LINIŞTE, vine inevitabila întrebare: "Şi, cu dragostea cum stai?" Până să mă dezmeticesc pentru a putea da un răspuns cât de cât coerent, urmează: "Şi, când te măriţi?". Încerc să-mi şterg urma de la pernă de pe faţă, dar "conversaţia" continuă: "Ai deja o vârstă...Eu eram muuult mai tânără ca tine când m-am măritat...Sper să apuc să joc la nunta ta înainte de a muri. Ştiu pe cineva care ar muri de bucurie dacă ai vrea să-ţi fie naşi. Că aşa a fost şi cu Dorel...Mititelul, nu avea naşi, şi de asta a tot amânat nunta; până ne-am făcut noi milă de el, sărăcuţul, şi l-am cununat. Ei, dar poate nu ai găsit încă persoana potrivită. E bine să aştepţi până găseşti pe cineva. Mărită-te cât mai târziu, să ai timp să-ţi trăieşti viaţa. Dar, totuşi, anul viitor ar fi tocmai potrivit să îmbraci rochia de mireasă. Am o vecină care are un nepot, şi e şi el aşa, înalt ca tine, şi munceşte toată ziua, aţi fi tocmai potriviţi! V-aţi înţelege de minune! Ia să vorbesc eu cu Geta, să îi spună lui Titi să te sune...E un băiat de aur. Nu, nu-l cheamă Titi, îl cheamă Alexandru, dar toată lumea i-a zis de mic Titişor, şi aşa i-a rămas. Oricum, poate în vară jucăm la nunta ta. Ce pereche aţi face amândoi!" Iar intervine ciupitul de obraz, în aşa fel încât reuşesc să mă frig cu linguriţa de la cafea, şi s-o mai dau şi-n foc! De parcă aş avea nevoie de repriză de prelungiri la prelegerea "Cum să fii mireasa perfectă"...
Reuşesc cu delicateţe să mă retrag, să-i fac semn maică-mii să nu dea dea în nici un caz - şi repet ÎN NICI UN CAZ, pentru a fi sigură că a înţeles aluzia mea subtilă - numărul meu de telefon,nici măcar pentru un scop atât de nobil precum căsătoria trainică, veşnică şi iremediabilă cu TITEL, şi mă evapor.

Unora trebuie să le baţi un cui în cap ca să priceapă - şi chiar şi atunci există riscul să ignore ceea ce au priceput - că nu, nu vreau să mă mărit. Nici cu TITEL, nici cu un alt bărbat. N-am avut, nu am, nu o să am năzuinţe măreţe gen căsătorie, copii, spălat şoşete şi salopete.

Îmi pare rău că sunt atât de limitată şi nu văd frumuseţea şi minunăţia căsniciei - aşa cum e înţeleasă ea de mătuşile care te ciupesc de obraji -, şi-mi cer scuze că sunt atât de obtuză încât să nu pricep idealul unei relaţii tradiţionaliste, încheiate cu o rochie, un voal şi un landou, şi mulţumesc divinităţii în fiecare zi că a avut inspiraţia să nu ne facă pe toţi la fel, pentru că, dacă ar fi fost aşa, sincer m-aş fi luat la palme în fiecare dimineaţă.