Plodul retardat de pe Youtube

”Maaamaa, e greu la școaalăă...”
Același început pe care-l aud cam o dată la 3 melodii pe Youtube. N-am nici timpul, nici răbdarea, nici cheful să stau să văd toată reclama. Sau s-o aud. Rapid schimbă tab-ul, dă-i skip this add și proceed to the song. Melodie, lalala, înc-o melodie, și-ncă una, și din nou vocea aia enervantă. Nu știu la ce e reclama, sau la ce ar putea fi o reclamă atât de stupidă, c-un plod c-o voce retardată, care se plânge că-i greu la școală.

În fracțiunea aia de secundă în care-i văd moaca, nu pare să fie mai mult de clasa a-V-a. Maximum.
Și cât de retardat poți fi să te plângi că e greu în clasa a-V-a? Există câteva variante: ori ești retardat de-a binelea, caz în care trebuiau să te dea ai tăi la o școală specială, unde clar n-aveai cum să te plângi că e greu, pentru că materia și explicațiile sunt pe măsura retardării tale; ești alintat și te plângi ca să-ți facă mă-ta lecțiile când ajungi acasă și nici să nu se ia de tine că ai împușcat un 4 pentru că, în loc să-nveți, ai stat și-ai frecat-o la rece; ești atât de papă lapte încât nici măcar nu poți să treci prin școală ca gâsca prin apă, chiulind la anumite materii ca să te duci să fumezi în parc și să fii golănaș și viitor de la Italea.
Oricare ar fi varianta, nici una nu te scoate într-o lumină favorabilă. Nici pe ăia care au gândit reclama cu plodul retardat.

Eu țin minte că nouă ne dădeau profii, de pe-o zi pe alta, vreo 2 compuneri - română și franceză -, între 7 și 10 probleme la mate, bașca de-nvățat la restul materiilor. Era multișor. În afară de compuneri și materiile gen istorie/geografie/cultură generală, nimic nu m-a ajutat în viața reală. Matematica cel puțin, din punctul meu de vedere, putea să rămână la stadiul de adunare/scădere/înmulțire/împărțire, pentru că nu folosesc altă matematică decât aia ca să-mi dau seama cu câți bani rămân după ce-mi plătesc toate datoriile. Dar făceam temele și-mi rămânea timp să stau să mă uit pe pereți sau să ies în oraș, în momentul în care vârsta mi-a permis asta. Pana mea, inclusiv într-a-XII-a, când erau bacul și admiterea după colț, nu cred să fi ratat vreo seară neieșită. Deci nu era nici mult, nici greu. Decât dacă erai retardat.

Dilema mea majoră e alta: ok, există plozi și plozi, unii se plâng de teme, alții prind din zbor, altora nu le prea pasă, nu putem să ajungem toți cu joburi excelente, cineva trebuie să mai și spele pahare și să mă servească la fast-food, dar. Dar de ce e pângărit Youtube-ul cu reclame? De ce nu pot să mai ascult liniștită o melodie pe-un site care a început ca site de homemade videos, acum găsești orice pe el, inclusiv reclame stupide, enervante și la care nu se uită nimeni? Sincer acum, câți stau să vadă reclama aia până la capăt, să plescăie mulțumiți că, mamă, ce reclamă bună, acum mă duc să cumpăr x produs, și nici măcar să se mai uite la ce voiau să se uite de la bun început? Nimeni!
Dar nu-i nimic, fă-mi creierul atât de șvaițer încât o să-mi deschid propriul site pe care toate reclamele vor fi banate, iar cei care propun sau adoptă reclame vor fi împușcați sensibil și grațios în gât.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Adevărata poveste a vărsatului de vânt

Bolile copilăriei se fac, de obicei, undeva până-n 10 ani. Eu am fost un copil special. Pojar nu mai țin minte când am făcut, da` zice Doamna Mamă că am avut. Ținând cont de faptul că ea uită constant în ce an sunt născută și se contrazice cu mine inclusiv pe lucruri la care pot veni cu dovezi că e așa cum spun eu, nu știu dacă pot pune bază pe spusele ei. Să spunem deci că prefer să cred că am avut pojar.

Oreion am făcut în clasa a-V-a. În câteva ore nu mai eram Camelia, eram Camelia Bostănel. Bostan cu curpăn, că nu mi s-a umflat și corpul. Dar capul meu atinsese dimensiuni gigantice și, cel mai grav, nu-l mai puteam ridica de pe pernă. Partea bună a fost c-am stat scutită acasă. Partea proastă e că nu am stat acasă, am stat în pat. Drumul până la baie era un calvar și cred că aș fi fost foarte fericită să-mi dea cineva suport pentru cap, că trebuia să-l țin cu ambele mâini în peripluul meu spre baie, și știu că niciodată holul apartamentului nu mi s-a părut mai imens decât atunci.
Oricum, am trecut peste, am supraviețuit și-am sperat ca restul bolilor copilăriei să vină la timpul lor, adică în copilărie.

Vărsatul de vânt a venit de-abia în clasa a-9-a. Nu mai eram copil. L-am simțit cum vine. L-am văzut cum își aduce primele bubițe, ganglionii umflați și prima adiere de febră. N-am știu să-l definesc, dar am știut că e ceva. Microbul creștea în mine. Vreo doi colegi deja picaseră la pat. Dar nu eu! Eu nu puteam fi bolnavă! Eu nu puteam fi răpusă de orice microb banal care-și pune-n cap să mă țină-n casă două săptămâni.

Așa că am făcut ce ar face orice om normal, conștient de faptul că poartă cu el un virus odată mortal, foarte contagios și posibil distrugător de tenuri: m-am dus la olimpiada la franceză, care se-ntâmpla într-o duminică, etapa județeană, că știu că erau și tecucenii prezenți acolo. Nu mă oprește pe mine nimeni să particip la olimpiadă, mai ales că se întâmplă doar o dată pe an! Și era multă lume. În jur de măcar 200 de persoane. Mai mari, mai mici, mai care au avut vărsat de vânt la vremea lui și, mai ales, mai care nu au avut.

În drumul spre clase, în clasă, în așteptarea subiectelor, în total vreo 5 ore în care toată lumea a fost expusă. A fost contaminată sau a devenit purtător. Pentru că ăia de acolo, chiar dacă au avut, în mod clar aveau măcar un frate, o soră, un văr, un vecin care n-a avut. Și-au luat inocenți și fără știință microbul și l-au dat mai departe. Crești, crești, explodează!

A fost epidemie de vărsat de vânt în anul ăla. Orele au fost anulate, școlarii silitori au fost obligați să sară 2 săptămâni de lecții, băieții au suferit mai mult și, probabil, s-au întrebat de ce tocmai lor. Nepremeditat. Doar s-a întâmplat. S-a întâmplat să fie olimpiada în momentul vărsatului meu de vânt. Și eu nu voiam să ratez olimpiada. Și eu când vreau, de cele mai multe ori am. Mai ales dacă depinde de mine.

Iertați-mă, voi, frați și surori de suferință, dar mulțumiți-mi că l-ați avut atunci și nu la 30 de ani. Pentru că am vaga bănuială că și la serviciu m-aș duce vreo 2 zile până să-mi iau medical. Noroc că nu mai sunt boli din astea pe care aș putea să le împrăștii doar cu simpla mea prezență. Cred.
Rugați-vă să fie așa.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

BAC 2003

Mie nu-mi pasă câți au luat bacul, câți l-au picat, câtă fraudă a fost, cine ce șpagă a luat. Nu-mi pasă nici măcar că, de la an la an, concluzia e că România e din ce în ce mai proastă. România, săraca, n-are nici o vină. Nu ea e mai proastă, oamenii care cresc în ea sunt. Și cu bac luat, și fără, tot proști îs. Nu pentru că spune Băsescu că doar femeile albe și culte ar trebui să facă copii, nu pentru că ”geniile ne pleacă în străinătate, unde sunt apreciate”, nici măcar pentru că eu, tu, noi, partea de societate care a luat bacul, a citit în continuare și știe să facă măcar un acord s-a decis să nu procreeze; oamenii în sine sunt proști pentru că proștii sunt ăia care se bagă-n seamă, proștii sunt ăia care, chiar dacă-și iau bacul, tot ”freelanceri la Italea” se fac, pentru că, până la urmă, proștii au tupeu și logoree. Nu-mi pasă.

Și n-aș fi scris despre bac dacă nu l-aș fi auzit pe unu` care și-a dat bacu` cam odată cu mine spunând că el știe sigur, total și fără îndoială că toată lumea a copiat. Că nu se putea să iei bacul nici atunci dacă nu copiai, dar că era așa, mai camuflat și mai ascuns. Că n-a scăzut gradul de inteligență, a crescut vigilența supraveghetorilor. Mă, să mori tu? Zici tu drept? Evident că au fost și la noi discuții. Cine și-a luat sau nu examenul pe drept, care cum a uns comisia, cum e să fii vedetă, să nu dai pe la școală și să treci cu 10, da` eu știu cum am dat examenul. Că nu s-a putut copia și, chiar dacă s-ar fi putut, nu ne-ar fi trecut prin cap. Pentru că era simplu: dacă te prindea, te elimina. Și mie nu mi-ar fi convenit să fiu eliminată din bac. Nici nu se punea problema de proces, media, publicitate; era o chestie de obraz.

Așa că normal că mă umflu ca broscoiul când vine cutare și-mi spune că toată lumea a copiat la bac. Nu, dragă Cutare, nu toată lumea a copiat. Dac-am învățat? Da, pe rupte. Dacă am avut emoții? Da, la greu. Dacă mi-au ieșit câteva fire albe ipotetice din cauza bacului? Da. Că nu m-a ajutat decât să iau o diplomă de facultă care nu mă ajută la nimic, da. Dar că am copiat? Nu. Că mi-a trecut prin cap gândul? Nu. Sincer, sunt 10 ani de atunci. Și-ți dau bacul acum, la română, franceză, istorie, engleză și-ți iau notă de trecere, lejer. Pe psihologie nu mai sunt sigură, da` restul ți le trec și acum.
Nu pentru că eram mai deștepți atunci, nu pentru că erau profi mai buni, elevi mai interesați, sau sistemul nu scârțâia deloc; pentru că bacu` făcea diferența între stau pe banii mei, sau stau pe banii părinților. Pentru că încă mai aveam dorința aia de a încerca studenția ca-n filme. Pentru că, într-un stil masochist, voiam să trec prin faza aia de spălat pahare la bar ca să beau o bere din banii mei, câștigați cinstit. Pentru că eram tânără, stupidă și cu idealuri, pentru că mai credeam încă în plăcerea unei conversații în care să epatezi nu prin statut, ci prin cultură, pentru că încă mai port în mine ideea diferenței între clase, pentru că-mi plac oamenii care știu ce-i ăla Cointreau, care nu au degetele butucănoase și pentru că, la fel de stupid, încă mai cred în superioritatea culturii în fața forței brute.

Și nu cred că, dacă n-ai luat bacul, ești prost. Ești prost dacă dai vina pe altcineva în afară de tine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

21 de zile

Eu zic că oamenii muncitori, ca mine, sunt discriminați. 21 de zile de concediu pe an, asta-i clar bătaie de joc. Noi muncim 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, după ce ne-am frecat uniformele pe bănci mizere, ne-am agățat blugii în cuiele acelorași bănci, ne-am frecat coatele pe băncile facultății, am făcut foame în timpul acelei facultăți, ne-am chinuit mintea cu examene care nu ne-au învățat nimic și acum, când ar trebui să fie momentul nostru, 21 de zile de concediu. Bătaie de joc.

Elevii și studenții au mai bine de 3 luni de vacanță și nu produc nimic. Pensionarii au un concediu etern și nu produc nimic. Eu, care produc, n-am destul concediu. Se adeverește faza cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Practic, duc pe umerii mei mici economia unei națiuni, și națiunea îmi dă mult mai puțin concediu decât îmi trebuie. Națiunea mă pedepsește pentru că o întrețin. Codul muncii rânjește la mine pentru că-i dau un scop să existe.

Ăla mic și murdar, care așteaptă să lași coșul cu 5 mii în parcare la supermarket face mai mulți bani decât mine și nu muncește. Hălăduiește. Din coș în coș. Ăla nu trebuia să fie la școală? Sau să-și facă lecțiile? Sau să se uite la desene animate, să facă o baie și dup-aia să se culce devreme, că a doua zi are școală? Nu trebuia să devină următoarea generație de om cu prea multe studii și cu prea puțin timp liber? Nu trebuia să știe de mic că banii nu cresc în copaci și că, pentru a face bani, trebuie să muncești din greu? Mă enervează ăla mic și murdar care așteaptă să-mi ia coșul. Mă enervează și ăla mare care face aceeași chestie.

Mă enervează c-am învățat prea mult, că nici un salariu nu se mulează pe cât am învățat, că n-am decât 21 de zile de concediu pe an, că copiii prezenți de 15 ani sunt mult mai dezghețați decât eram noi, că știu mai multe, că-s naturali și inventivi, că eu sunt între studenție și pensie, că statul degeaba nu-mi ajunge, că uneori fac febră musculară de la atâta stat și că statul nu vrea să dea măcar o săptămână de concediu la fiecare lună muncită.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Gașca mea

Gașcă aveau băieții mari care stăteau la colțul blocului și râdeau de lume. Care nu aveau oră de intrat în casă și, chiar dacă aveau, nu prea le păsa. Mai auzeai pe mama lu` Cutare că-l strigă de la balcon, mai apărea aceeași mamă pe la uși căutându-și odrasla, evident că nu-l găsea, că era ”cu gașca” și, din când în când, mai auzeai că Cutare e la reeducare, the usual.
Gașcă mai spuneau profii că ai dacă, din întâmplare, te vedeau cum sprijini colțul școlii cu țigara palmată. Gardienii care te prindeau fără bilet în autobuz, vecina de la 3 care se supăra că tu și gașca i-ai ocupat banca preferată și Doamna Mamă când era convinsă că mă droghez. Sau că măcar fumez chestii ilicite.
Mai exista și varianta în care apăreai cu tot spatele tatuat și refuzai să-ți arăți tatuajele în public. Aia deja era mama găștii.
Oricum ai fi dat-o, nu era de bine.

Dar acum există noul loc de joacă, unde te poți aduna cu gașca, să jucați wii și nintendo. Să vă bucurați teribil și să țopăiți, implorând pentru încă o Cola. O, wow! Ce tare! Ai 9 ani și ai o gașcă. Și nimeni n-are nimic împotrivă. Ba chiar e mișto. Nu, nu mișto, mișto e de pe vremea când gașca era nasoală. E cool de-a dreptul și trendy și hip. Și nimeni n-are nimic împotrivă. Nici că ai 9 ani și ai o gașcă, nici că era mai bine să ai un grup, prieteni, cunoștințe, amici, nici că cel mai probabil mâine o să vii acasă ras în cap și cu zvastica tatuată pe noua chelie, pentru că o gașcă tre` să aibă ceva definitoriu în comun. Și ce pana mea poți avea definitoriu la 9 ani? În afara faptului că mai ai încă pe atât până să ai drept de vot.

Mă enervează copiii de 9 ani. Dacă-i spuneam maică-mii la 9 ani că am o gașcă, îmi dădea un șut în fund, îmi spăla gura cu săpun și, cel mai probabil, mă expedia colet într-o tabără de reeducare. De unde m-aș fi întors rasă-n cap și cu zvastica tatuată pe noua chelie, dar deja divagăm.
Acum se poartă părinții hip. Dezinvolți și liberali, de la care obții orice dacă te dai cu fundul de pământ. Sau dacă bați din picior. Sau dacă-i ameninți cu protecția copilului. Asta îți garantează banii de buzunar pentru restul vieții minore și timp de încă 10 ani după majorat, cât poți să mai faci o reclamație de abuz sau viol.

Cred c-am crescut the hard way. Și-mi place că n-am avut gașcă, și că n-am bătut din picior, și că știam că nu tre`să dau foc la casă, nici să uit apa deschisă, nici să-ntârzii, pentru că n-aveam cum s-anunț, pentru că n-aveam mobil. Uite ce bine m-am dezvoltat!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Peace, bro!

Uneori mă simt ca Marele Rastafarian. Îmi lipsesc dread-urile, hotărârea de a mă purifica în fiecare zi, căciula aia colorată și marijuana. În rest, SUNT Marele Rastafarian. Până la un punct.

Eu-s cu nasul pe sus tot timpul. Că așa sunt eu. Chiar și când nu sunt, tot par. Defect genetic. Și n-am nimic cu ăștia care-s și ei cu nasul pe sus tot timpul. Îi înțeleg, fraternizez cu ei, ne ignorăm pasional sau ne ciondănim zgomotos. Trece și o luăm de la capăt.

Da` nu-i pricep pe ăștia care-s cu nasul pe sus vreo două zile după ce li se-ntâmplă anumite chestii, și-apoi revin cu nasul în pământ.
Afli că ești însărcinată. Când revii între muritori, câteva zile - până-ntr-o săptămână - ai așa o aură de nepenetrat. Intangibilă ești. The fuck? Nu ești aceeași persoană ca și înainte? Nu cu tine împărțeam o țigară și făceam caterincă pe rupte? Ce-i cu impresiile astea? Tot tu ești. Da` schimbarea e evidentă. Ești mai grea, calci mai apăsat, eventual garderoba e schimbată să dea bine pe o doamnă. Să nu te mai recunosc, stuchi-te-ar mâțele! Aura aia durează o bucată de timp. Presupun că vine ca cadou de babyshower, cu termen de garanție. Expiră rapid, când realizezi tu că ești aceeași. Da` greutatea aia de câteva zile mă bagă-n ceață. Îmi disturbă zen-ul rastafaric.

SAU îți iei carnetul. Muamă, ce realizare! Alura à la Stallone când a scăpat planeta de la pieire, nasul sus, sus de tot. Dacă n-ai grijă, o să zboare și-o să-l cauți ca Michael Jackson, prin arhive.
SAU termini facultatea. Festivitatea de absolvire. Mami, tati, buna și-nc-o droaie de rubedenii, mândrie c-ai terminat, mamă, și-ai o diplomă, și nu mai e nimeni ca tine. Și te simți mare. Important. Rupere. Da` asta se-ntâmplă acolo. În ochii mei ești aceleași. Mie nu-mi pasă că tu ai terminat facultatea. Numai în an cu tine au mai fost câteva sute. Ești un nume pe o listă.

De ce o zi, două, trei, ai nimbul ăla deasupra capului? Mulți avem carnet, mulți am terminat o facultate, nu ești mai special. Nu te distingi în mulțime. Nu-ți scrie permanent în frunte nici unul dintre evenimente. Decât dacă ți-l tatuezi, ceea ce ar fi prostie totală. Și-atunci?
Să-mi explice cineva avânturile astea parțiale, urmate de o revenire la capul în pământ că eu, de la înălțimea nasului meu, n-o pricep. Cu, sau fără motiv.

Mă-ntorc la gânduri de dread-uri azi. Mâine, posibil să vreau să mă rad în cap și să fiu într-o dispoziție nazistă.
Peace, bro!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Disclaimer

Cu ce-i copilăria ta mai specială ca a altora? Ai impresia că interesează pe cineva că tu mâncai cremă de lapte praf sau zahăr pe pâine? Sau crezi că alții n-au făcut asta? Am făcut-o cu toții, ba unii chiar am trecut prin chestii mult mai spectaculoase decât să fii înțepat de-un bondar în deget sau să te deghizezi în țestoasele ninja.

Da` e ca atunci când vezi ceva pictat și spui c-ai putea să faci și tu aia. Și-ai putea. Da` n-o faci. Că n-ai timp, că n-ai chef, că e mai ușor să te uiți la ceva gata făcut, să strâmbi din nas și să concluzionezi că ai putea și tu. Ai putea. N-o faci. 

Mai știi când luai borcanul cu gem, puneai vreo două lingurițe, turnai apă și făceai suc, pentru că n-aveai bani de suc la dozator și limonada ți se părea prea puțin specială? Când așteptai să se facă mămăliga, ca să mănânci coaja de pe ceaun. Când de la prăjituri cel mai tare era să cureți castronul de cremă, sau lingura sau, mai târziu, paletele de la mixer. Când ai încercat să faci chips-uri acasă, și te-ai chinuit să tai cartofii ăia cât mai subțiri și pân` la urmă tot cartofi prăjiți au ieșit. Când mâncai din pământul de la flori sau lingeai pereții pentru senzația cretoasă. Când ți-era puțin ciudă că n-ai reușit să fii pionier, da` ți-a plăcut mai mult să nu dup-aia, pentru că ai scăpat de uniformă. Când beai apă de la gurile de canal din pământ și n-ai avut nici pe dracu` și n-ai murit nici din cauza apei, nici pentru că mâncai toate plantele care-ți ieșeau în cale. Când multivitamine însemna o cutie albastră de tablă și cavit-ul îl mâncai din plăcere. Când tricou era tricoul bărbătesc, imens, cu Damen scris pe spate, pe care l-ai purtat cu mândrie câțiva ani. Când zmeura era culeasă direct din grădină de la bunica și bob era ori ăla pe care-l mâncai, ori ăla pe care te dădeai pe gheață, în loc de sanie, ori mingea aia de plastic, pe sfoară, cu care te chinuiai să te joci singură, cu toate că era nevoie de doi. Când copilărie era o stare de fapt.

La fel de bine ai putea să o refaci. Nu poți. Ai putea să scrii. Doar așa să mai ții minte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Playlist

O vecină duce-n spate un copil și jumătate. În caz de zombie apocalypse, planul e făcut, sunt gata să-l execut. Știu exact cine supraviețuiește, unde și cum. În ce buncăr îmi voi adăposti supraviețuitorii și de unde vom face rost de provizii. N-o să murim ca pițigoii, ba chiar o să ne placă supraviețuirea. Când o să se termine rezerva de lame, toți până la unul vom avea barbă și vom arăta farouche. Vii, sălbatici, terminatori.

N-aș refuza o porție din felul ăla de mâncare care se prepară dintr-o cămilă, umplută cu vițel, umplut cu porc, umplut cu o găină, umplută cu un pește și cu garnitură de cartofi copți. Toți întregi. Nu mă gândesc la cum ajunge iaurtul iaurt, pentru că ar fi prea complicat. La fel cum nu scot viermii din cireșe, pentru că e pierdere de timp; or fi având și ei rolul lor proteic.

”Verificați imediat după înregistrarea biletului conformitatea dintre numerele marcate de dumneavoastră și cele imprimate de terminal. Numai șase-s norocoase!” Joc rar la loto și doar când sper să câștig. Niciodată nu verific numerele. Niciodată nu-mi verificam teza după ce terminam. Terminam de scris, o predam și gata. Nici un rost să schimb ceva deja scris. La fel cum ce ți-e scris... Dar nu! Nu cred în tipul de astre care nu-și schimbă poziția orice ai face, și refuz să cred că cineva poate ghici ce-o să fac eu peste 2 ani.

Două mâini în taină s-au întâlnit, Veta, mi-ai stricat chiuveta, you`re in the army now, you`re just somebody that i used to know, macarale, râd în soare argintii, mă omoară wamintirile, a summer evening on Les Champs Elyses, regrets, i have a few, we all live in a yellow submarine, the lunatics have taken over the asylum, we`re all mad here.
Playlist continuu. Adaugă fiecare ce și cum vrea. Noroc că nu-i încă just another manic monday.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Noi în anul 2000

Coate julite și genunchi zdrențuiți. Dorința de a rupe coaja de pe ”rană”, tăieturile dezinfectate cu salivă, șosetele de praf. Pișcăturile de țânțari peste care făceai cruce adâncă, cu unghia, ca să nu te mai mănânce. Frunze acrișoare, mâncate fără teama c-ar putea fi iederă. Florile de mâna maicii domnului, sacrificate pentru c-aveau nectar dulce. La fel ca și alea de cătină. Pete de agude pe tricoul alb, de-abia îmbrăcat. Mustăți de-nghețată de ciocolată și ”nu primesc abon”. Gorgoaze cu sare, apă băută pe ascuns, că altfel erai în pericol de-a face pneumonie, orice pietricică care devenea comoară, nimicuri adunate-n pungi și uitate cu anii prin sertare, poze doar la premieri, aniversări sau concedii, aceeași pereche de teniși purtată până se rupea, haine de joacă strict despărțite de alea ”de oraș”, pământul scârțâind între dinți, pentru că fructele nu se spălau, se ștergeau doar de tricou, pistoale de polistiren și șotron desenat cu bucata de cărămidă.
Copilăria mea.

Nu spun că-s copil și nu adult. Îs un adult cu sclipiri de copilărie. Și nu-mi aduc aminte de asta doar de 1 iunie. O știu în fiecare zi. Când mă entuziasmez la ideea de adventure, când îmi iau un tricou care-mi place maxim, când mă-ntind după corcodușe încă necoapte, când povestesc, când nu-mi place să am febră, dar e bine pentru că ești alintat dacă ești bolnăvior; când mă prind că nu-nțeleg nimic din factură, dar o plătesc pentru că trebuie, când evit cuvântul ”responsabilitate”, când nu pot păstra supărarea pentru că prefer să râd de lucrurile serioase, când încă mai am nostalgia mersului descălțat prin iarbă.
În fiecare zi.

Deci nu voi spune ”la mulți ani copilului din tine”, pentru că ziua mea e în fiecare zi în care sunt eu. Și-n care creez amintirile, nu le retrăiesc doar în gând. Nu doar pe întâi ale lunii iunie.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Titrează-mă cu lene

Filmele le găseai pe casete de închiriat. Și, una din două, ori te uitai în lista cu filme, ori căutai printre rafturi, cu două casete tot ajungeai înapoi acasă. Patru filme, pe care trebuia să le duci înapoi a doua zi. Dar ce filme! Tot felul de filme, adică. Care mai bune, care mai proaste, care lamentabile, da` ce conta la vârsta aia? Film să fie!

Problema era alta: tanti care titra filmele. Vocea pe care am regăsit-o și mulți ani mai târziu, care traducea total anapoda totul și mai ales înjurăturile și care nu-ți dădea voie să auzi vocea inițială, pentru că se băga direct și te obliga să-ți imaginezi cam cum vorbește VanDamme sau cum sună vocea lu` Arnold.

Preferam de-o mie de ori să pierd câte un rând pentru că nu citeam destul de repede, decât s-o aud pe ea, dar aia era moda. Filmele să fie titrate, nu sub. Am rezistat, am crescut, am rămas cu sechele.

Cartoon Network a fost ca un magnet pentru mine. De acolo am învățat eu engleză. De la desene animate. Probabil ca toți copiii fost comuniști. Că trebuia să mă chinui, să-mi dau seama ce spune, să adun cuvintele pe care le știam, să le intuiesc pe celelalte, mă rog, relaxare didactică.
Drama nu s-a lăsat așteptată prea mult. Au început să titreze Cartoon Network-ul. Și Dexter nu mai avea vocea lui, Powerpuff Girls au devenit Fetițele Powerpuff iar Courage... Courage nu mai era cowardly, era laș. Tragedie totală. Am urât vocea aia care strica magia, și-am renunțat la desene. Din cauza prostiei unora, care consideră că e mult mai comod, mai lejer și mai interesant să nu stai să citești subtitrarea, ci să-ți strice magia c-o voce falsă și total românească.

Și-n ordinea asta de idei, când am auzit că a apărut colecția Tarzan, desene clasice titrate în limba română, mi s-au strepezit dinții. E un fel de obligatoriu să treci peste original, cam ca demult, când melodiile străine nu ajungeau la noi decât cu linia melodică, dar cu versuri românești. Jalnic, patetic, scremut. Dar nu-i nimic! Creați iluzia unei limbi române eterne. De parcă Tarzan n-ar avea altă treabă decât să-nvețe româna special pentru săracii copii care nu știu să citească. Clar!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

De mână și pe lună

Prin clasa I mă ducea bunică-mea la școală. Nu c-ar fi fost departe, dar, nah, puiul avea nevoie de ocrotire. Până s-a prins ea că puiul n-are nevoie, că-și găsise copii care aveau același drum, că nu sărea de nebun în fața mașinilor și că singurul pericol real era să se-mpiedice și să-și julească nasul, ceea ce nu s-a întâmplat. Și-așa Camelia a început să se ducă singură la școală.

În clasa a-V-a, belea majoră, că trebuia să iau autobuz pân` la liceu, dar nu era problemă, mai erau și alții ca mine, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să mă ducă de mânuță și să mă predea intactă dirigintei. Și erau străzi de traversat, mașini de ocolit, hoți de buzunare, povești cu pedofili, știri cu fete tăiate, tocate și băgate-n valize și trimise părinților prin poștă, mă rog, se-ntâmplau, se-ntâmplă, da` nu m-a dus nimeni la școală de teama lor.
La admitere la liceu am refuzat să vină cineva cu mine, la facultă deja nu se mai punea problema. Și pe bune că era drum de 14 ore cu trenul, oraș străin, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că am nevoie de pază și protecție.

Dar cum ar fi să ai aproape 30 de ani și să te ducă mama la serviciu? N-ar fi puțin ciudat? Nu foarte, doar așa, un pic. Și nu ciudat din ăla bun. Ciudat de-a dreptul. Păi, unii la 30 de ani deja au trăit juma de viață. Au toate alea de le dau statutul de ”adulți”: casă, mașină, copii. Sau fac ca mine: bunți all day, all night. Da` în nici un caz nu apar cu mama să bea și-a patra bere.

Și mă gândesc care ar fi motivele pentru care ai face asta. Există anumite riscuri și pericole în drum spre muncă, dacă te lovește meteoritul sau, mai grav, submarinul, dacă ești violată de 5 ori în 3 minute sau dacă carecumva te răpesc extratereștrii. Pare plauzibil, nu? Toate astea pot fi evitate dacă-ți iei scutierul sub formă de mamă după tine. Ultra-women, wonder-woman, cat-women. Problem solved!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Începutul sfârșitului

Ce-mi place cel mai mult lunea e că am un week-end pe care să mi-l amintesc și-un week-end pe care să-l aștept. La răscruce de week-end-uri. Îmi doresc un concediu lung, lung de tot, până mă prind că realitatea e că mai mult de două săptămâni n-aș rezista fără activitate. Adică da, mă plâng că e luni, că e muncă, că serviciu, că orice, dar la un moment dat un concediu prea lung m-ar demoraliza. Adică, e ca atunci când erai nu în vacanță, ci cu scutire medicală, nu grav bolnav, dar îndeajuns de încât să nu poți să-ți arăți fața la școală. Și-atunci tânjeai după trezit dimineața, teme, lucrări, plănuind următorul chiul. Cam așa și cu viața adultă.

Am cunoscut mulți adulți. Sincer adulții care suntem mi se par mult mai copii decât adulții care erau. Ei se gândeau serios la serviciu, facturi, plozi, chestii de importanță maximă. Eu mă gândesc că la magazinul de lângă serviciu au batoane de lapte. Și cum pot să mai trag de pauza aia, s-o fac mai lungă. Și ce fain e când ai o zi liberă de la stat, și cum vine vinerea și e liber la bunți. Și-n nici un caz nu mă gândesc la chestii serioase gen plătit întreținere. Sau pensie. Peste vreo 40 de ani, pot să-mi permit să-mi planific pensia. Până atunci, adult mă cheamă, adult nu sunt.

Și nu pot să nu mă-ntreb cam câți ca mine? Câți ca voi? Câți deghizați în corpuri mature se gândesc la bomboane și sesiunea de respiro după 5 zile muncite?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Răsfoiesc trecut

Revista apărea o dată pe lună, de obicei în jurul salariului. Dacă nu era salariul, atunci clar lua bunică-mea pensia. Sau strângeam leu lângă leu, ca să n-o ratez. 12 reviste pe an, citite, răscitite, știute pe de rost. Benzi desenate, cu replici pe care le mai țin minte și acum. Mickey Mouse. Restul, care-au apărut după, m-au lăsat rece. Nu aveau nici același farmec, nici aceeași savoare. Pale copii ale originalului. Forțate și nici pe departe la fel de frumos desenate. Respiram lumea Disney.

La fel cum desenele animate cele mai frumoase erau semnate tot Disney. Le-am văzut de pe casete originale, aduse de peste mări și țări, special pentru vară-mea. Și-am profitat cât am putut, pentru că mă țineau lipită de televizor; respiram Disney, visam Disney, eram Disney. Ba nu, eram Bambi. Ba nu, Mickey Mouse. Ba nu, fiecare personaj în parte. Copilărie cu iz de poveste.

Tot o dată pe lună, mai târziu în ani, strângeam din banii de pachet și transport și-mi luam Salut-ul. Cică era revistă de tocilari, pentru că oamenii cool citeau Bravo sau Popcorn. Da` mie-mi plăcea Salut. Și revista de tocilari ajungea, într-un final, la toată clasa. Citită în ore, pe sub bancă. Mai rar în pauze, pentru că pauzele nu-s de citit, îs de făcut orice altceva.

Și-apoi am trecut prin toată pleiada: Cosmopolitan, Marie Claire, Elle. Nu neapărat în fiecare lună, dar de obicei. Citite din scoarță-n scoarță. Cu un ochi critic, amuzându-mă de ce pot debita unele, enervându-mă pe altele, și-apoi trecând mai departe. Revisto-maniacă pân` la capăt.

Nu cred în revistele care dețin răspunsurile supreme.Și acum încă m-aș cufunda cu plăcere într-un Mickey Mouse. Dacă nu de altceva, măcar pentru iluzia recreerii supreme.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

De dulce - p.2

De câteva luni mă chinui să-mi cumpăr o pungă de lapte praf. Când îmi aduc aminte, nici urmă de lapte praf prin zonă; când văd punga, uit că voiam, sau clar găsesc altceva mai interesant care să mă îndepărteze de multdorita pungă. Și-o duc așa de prin toamnă.

Vreau, vreau și vreau! Să-mi aleg o cană, să număr vreo 5 linguri de lapte praf, să-i adaug zahăr și-apoi să număr picăturile de apă. Să amestec cu stil și să apară desertul preferat din perioada în care stăteam cocoțată-n vărful patului cu nu`ș ce Robin Hood în brațe. Mâncam și citeam, citeam și mâncam. Crema de lapte praf. Vorbește lumea că dacă îi puneai și cacao, era și mai genial. Dar eu după cacao nu m-am dat în vânt niciodată. O preferam albă și delicioasă. Când se termina cana, săream în bucătărie să mai fac una. Și-așa, cană după cană, carte după carte, am crescut.

Imperiul laptelui praf era la Doamna Mamă la serviciu. Pungi uriașe de hârtie, în care se odihnea praful. Tot cu lingura, cana și cartea mă duceam. Cât timp era lapte praf, eram angajată cu normă-ntreagă la serviciu la maică-mea. Trecut sezonul laptelui, reveneam acasă.

Cât despre cacao, cât de fraieri puteam fi dacă ne lăsam păcăliți de-o cană cu cacao, zahăr și apă, atunci când țipam că vrem ceva bun? Ceva bun și dulce, zici? Uite acum îți prepar o cacao. Dacă erai mai simandicos, îi ziceai ”șocola”, cu accentul pus pe ”a”, ca la franceză. Da` tot cacao cu apă era. Cu lapte? Ce-ai înnebunit? Strici desertul.

Și mă chinui în continuare să-mi cumpăr lapte praf; l-am trecut chiar și pe lista de cumpărături. Cacao nu-mi mai fac, pentru c-am trecut la un nivel superior și mor fără cafea. Și-am mai descoperit și niște batoane de lapte cu vanilie care se topesc în gură și te-mbie să iei mai multe, mai multe, din ce în ce mai multe. Și cred că mi-a scăzut glicemia.

Pân` la următoarele amintiri, la bună vedere!

Păcat

Cică-n Vinerea Mare n-ai voie să faci nimic gen muncit. Sâmbătă da, duminică iar nu, că-i duminica de Paște. O zi da, una nu, că altfel e păcat. Păcat mare, din ăla de moarte, de te duce direct în fundul iadului și te transformă-n jucărie nouă pentru drăcotei.

Taximetristul meu se întreba aseară dacă nu cumva e păcat faptul că-mi povestește cât de beată era o clientă pe care a dus-o în direcția diametral opusă și-a abandonat-o acolo. Păcatul fiind nu că a abandonat-o, ci că-mi poveștește.

Pentru unii e păcat și să muncești în lunea de după Paște. Adică azi. Da` dacă ești forțat să muncești, păcatul cui e? Că unii stau acasă și azi și mâine, și ghici ce? Eu muncesc și azi și mâine. Când vine vorba de stat acasă, mă pocnește subit un val de religiozitate. Și mă gândesc că nu-i tocmai ok ca tocmai eu să tocmai trebuiască să muncesc tocmai când alții au concediu sau vacanță. Noroc că-s doar două zile și trec repede.

Și mai e un păcat, da` ăsta e grav rău de tot: vacanța era cam 4 luni pe an. Acum, că-s matur responsabil, și-mi muncesc pâinea, și plătesc impozit, și cică munca obosește da` înnobilează, n-am decât 21 de zile amărâte pe an, în care să mă refac după osteneala lucrului bine făcut. Păi, afacere-i asta? Păcat. Tare păcat.

Pân` la următoarele păcate, la bună vedere!

Schimbări majore

Peste tot ai să vezi că Vărsătorii sunt vizionari, extaziați de nou, se plictisesc repede și adoră schimbările. Dar nicăieri nu scrie că vărsătorului ăstuia îi plac chestiile foarte noi dacă sunt, în primul rând, provocate de el. Că are un mod puțin autist de a reacționa la schimbările forțate. De orice natură ar fi ele.

Pornind de la chestiile minuscule și simple: facebook-ul trece la timeline. Tragedie! Nici acum nu m-am obișnuit că mi-au amestecat ideile. Cică l-au ordonat. L-au ordonat după cum au crezut ei că e ordine. Ordinea mea e diferită. Unde unii văd haos, eu găsesc rapid, pentru că-i haosul meu. Ordinea mea.
Mai nou, blogger va avea un nou look. Mai simplu și mai ușor de folosit. Pentru ei, nu pentru mine. Pentru mine e o schimbare inutilă, care nu face decât să-mi amestece ideile.

Când schimbam clasa și, inevitabil, colegii, îmi lua o bucată bună de timp să-mi dau seama care-i unul și care-i altul, cum îi cheamă, cine sunt. Dacă-și schimbau locul în bancă eram atât de confuză, încât preferam să nu mă mai duc la școală. Bine, nu puneam ideea în practică, dar îmi trecea prin cap. Și de-abia după vacanța de Crăciun îi știam și eu cât de cât.
Ținând cont de faptul că la facultate eram vreo 200, de vreo 150 de inși habar n-am c-au fost cu mine-n an, darămite să mai știu și cum îi cheamă...

Îmi place să redecorez. Când am chef. Dac-aș avea mobila pe roți, probabil aș redecora săptămânal. Dar să ajung acasă și să văd totul rearanjat, aș avea impresia că intru în casa unui total necunoscut și-ncep să-mi caut hainele. Ceea ce nu fac.

Așa că, dacă scopul e să mă zăpăcești total, schimbă-mi pin-ul, amestecă-mi hârtiile, înlocuiește-mi șifonierul, prezintă-mi 10 persoane în 5 minute și-apoi lasă-mă dezlegată în lume. O să par tăcută și timidă...

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Insomnia - p.2

Ador să mă urc în pat, să-mi găsesc o poziție cât mai bizară dar mama confortului pentru mine și să adorm instantaneu. Mă culc cu gândul ăsta în fiecare noapte. Poate adorm rapid, și nu-mi petrec următoarele două ore cu ochii lipiți de tavan. Poate asta va fi noaptea în care dorm cât mi-am propus.

Pătura caldă, perna regulamentar lângă mine, simt cum mă duce... mă duce... miaună o mâță... o mâțăăăă... nu-i a mea, c-a mea toarce liniștită lângă mine, da` mâța aia străină miaună prea grav, o fi rănită, mititica, și-o văd deja prinsă-n gard, sau între dinții câinelui, oricum chinuită și având nevoie de ajutor, și iau primul halat care-mi pică-n mână și zbor într-ajutorul bietei pufoșenii care da, n-are nici pe naiba, da` e-n călduri și-a găsit interesant să-mi facă serenade. Dormi, Camelia, dormi, și mergi în somn către pat, c-am auzit eu c-așa te păcălești, dacă-ți spui că dormi, și-ți păstrezi fața turtită până ajungi înapoi în pat, și-apoi PADABUMPUF! somn de voie.

Da` când venea Gri cu cadouri pe preș? Și când a vrut să nască în pat și pân` la urmă a ieșit Cami care era mică și urâtă și ciudată și dup-aia a fugit și ce frică am tras că nu se mai întoarce da` s-a-ntors și cum dormeam cu Gri și dup-aia s-a-mbolnăvit și... GATA! Dormi! Dacă intri în d`astea nu mai adormi nici mâine. Schimbă poziția. Cald. Scoate un picior afară. Frig. La loc comanda. Poate mâine-i mai cald; cu ce mă-mbrac mâine? Combinații de haine și clar mâine tre` să mă duc să plătesc și factura aia și dacă tot sunt prin apropiere poate trec și pe la medic da` dacă-mi zice că am ceva grav și că mor în câteva zile și dacă mor ce se-ntâmplă că eu nu vreau să mor da` dacă asta-mi spune mai degrabă nu mă duc la el da` dacă nu mă duc și era ultima șansă să scap mai bine mă duc ce-o fi o fi... JAP JAP! Două palme, culcă-te, n-auzi, că mâine o să ai niște ochi AȘEEEE, și gândești numai tâmpenii noaptea. Da dorm. Dorm și visez că vine bunică-mea și vrea să mă omoare și nimic nu-i mai grav decât o bunică care vrea să te omoare poate doar Bucur care vrea acelși lucru sau nervi pe felie și decât să visez așa mai bine nu dorm că nu se știe ce mă așteaptă și vin toate din trecut înspre mine și mă chinuie dacă schimb poziția nu mai gândesc ba gândesc că n-am buton de oprire și-ncerc să număr oi că dacă numeri oi nu mai gândești decât cu o bucată de creier care poate fi anihilată și parcă am decis că nu mai am gânduri inteligente înainte de a adormi că zicea și Emily Autumn că intelligent girls are more depressed și normal că acu` cântă melodia aia și dacă cântă nu pot adormi că e depresivă și schimbă cu alta da` nu merge că niciodată nu cântă ce vrei s-auzi și oricum e un playlist ciudat. DORMI!!! Respirăăăă... Inspiră, expiră... Ahahahahaha, bancul cu blonda în autobuz ce mă amuză mereu să fac o listă cu persoanele pe care merge bancul ăsta listă zic tre` să fac mai multe liste poate m-oi ține de una dintre ele i-auzi cântă un cocoș și parcă s-a luminat deja afară mamă ce obosită o să fiu mâine mai am doar vreo 7 ore de somn ce puține sunt am nevoie de-un concediu cu somn de măcar 14 ore în continuu și ce frumos a fost concediul ăla de fapt mai multe concedii și când era vacanță demult și dup-aia mergeam la școală n-aș mai merge la școală da` mi-ar plăcea o lună în liceu cu mintea de acum mamă ce m-aș distra și câți nervi le-aș face ălora de m-au călcat pe bătături... DOOORMI! Dorm dorm acuși adorm încă ceva și adorm mai știi când...

Normal că alarma sună prea devreme. Adică ea sună la timp, da` iar nu mi-am făcut somnul de frumusețe, îs în urmă rău și cum fac să scap de insomnii? Cum le omor înainte să mă omoare ele pe mine?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Înainte de plecare

De fiecare dată când trebuia să plec undeva, era clar că nu dorm. Nu în noaptea de dinainte. Sau, dacă adormeam cumva, prindeam vreo 2 ore chinuite de somn, exact înainte de a suna ceasul.

Cu câteva zile înainte era așa, un preludiu foarte lung. Dura măcar 3 zile. Sinceră să fiu, preludiu de 3 zile mi se pare puțin cam mult dar, na, asta se-ntâmplă când afli prea din timp când tre` să pleci.

Niciodată nu mi-am făcut bagajul decât în seara de dinainte. Cât mai târziu, cât mai aproape de moment. Liste da, recunosc, fac din timp. Niciodată nu-mi adun toate ideile odată. Așa că lista avea timp să se umple. În seara aia, ia lista, adună chestii, verifică lista, mai gândește-te puțin, mai verific-o odată, și parcă tot ai uitat ceva, și clar nu știi ce, așa că mai bagă vreo 2 chestii de umplutură, poate înlocuiesc ce crezi c-ai uitat, și nu-nchide geanta până nu ieși pe ușă; în ultimul moment măcar o pereche de șosete și tot mai îndeși pe undeva.

Da` senzația... senzația e inegalabilă. Între nerăbdare, neliniște, furnici la degete, planuri despre cum o să fie, planuri despre cum nu trebuie să fie, întrebări banale gen ”să-mi iau apă de la consignație sau direct din gară?”, d`astea.
Plus că nu, oricât ai fi de conștient că tre` să dormi, nu se lipește somnul neam. Ai mai sta la un pahar de vorbă, și unul se face două, și parcă vorbești mai cu spor, și cu toate că patul te strigă cu mânuțele întinse îl ignori total. Oricum dacă te-ai urca în el perna ar avea ace, pătura ghimpi și cheful de plecat ar fi mai abitir.

Cam aceeași senzație ca înainte de prima zi de școală în 1-4. Ca înainte de Crăciun sau de ziua ta. Sau ca atunci când știi c-o s-o vezi a doua zi, chit că de-abia i-ai zis ”noapte bună”.

Pân` la următoarea senzație, la bună vedere!

Fum risca(n)t

Fumez de undeva de prin clasa a-12-a. Cu toate că diriga dintr-a-7-a era convinsă că bat în mine ca turcoaica. Vocea era de vină. Da` ce vină aveam eu că m-am născut cu voce de fumător?

Bun, și-am fumat lângă zidul liceului, lângă blocurile din față sau în părculețul din apropiere, în funcție de politica școlii față de fumători. După liceu, am fumat în curtea facultății, în interiorul facultății, în tren, nu prea mai conta; era liber la fumat în locuri publice. Și-a fost bine.

Mecca a fost în anul în care m-am angajat, c-aveam loc de fumat în clădire, și-ți era mai mare dragul să vii la muncă, să-ți iei cafeluța și să fumezi liniștit, eventual rezemat de-un scaun, înconjurat de perdeaua de fum a celorlalți, la cald și bine și comod.

N-a ținut mult minunea. Acum nu mai avem loc de fumat. Și pe bune că nu mă deranjează când e acceptabil afară. Da` cum dă gerul, cum mă aricesc. Pentru că, oricât de ger ar fi, tot vrei să fumezi. Ca pauză, ca destindere sau pur și simplu pentru că țipă plămânul în tine. Vânt din față, vâjgăraie din spate, ciclon stânga-dreapta. Oricâte haine ai avea, tot te mușcă. Ești înghețat în secunda doi. Degetele-s degerate pe țigară; nu le mai simți, din instinct nu-i dai drumul; și tragi din ea, poate te mai încălzește, și tragi și frig odată cu fumul, și-ți îngheață și plămânii, nu doar exteriorul. După juma` de țigară mergi de parc-ar fi picioarele altuia care te duc, da` măcar plămânul e fericit. Până îl lovește din nou dorința. Și ia-o de la capăt...

Cică-i viciu. Eu prefer să-i spun plăcere. Și-mi place să-mi întrețin plăcerile, și-s în stare de aproape orice pentru ele. Chiar și să fumez semi-înghețată la minus țâșpe grade. Fiecare cu maniile și limita lui de rezistență. Alte manii? Lista e deschisă...

Pân` la următorul ”viciu” la bună vedere!