Fum risca(n)t

Fumez de undeva de prin clasa a-12-a. Cu toate că diriga dintr-a-7-a era convinsă că bat în mine ca turcoaica. Vocea era de vină. Da` ce vină aveam eu că m-am născut cu voce de fumător?

Bun, și-am fumat lângă zidul liceului, lângă blocurile din față sau în părculețul din apropiere, în funcție de politica școlii față de fumători. După liceu, am fumat în curtea facultății, în interiorul facultății, în tren, nu prea mai conta; era liber la fumat în locuri publice. Și-a fost bine.

Mecca a fost în anul în care m-am angajat, c-aveam loc de fumat în clădire, și-ți era mai mare dragul să vii la muncă, să-ți iei cafeluța și să fumezi liniștit, eventual rezemat de-un scaun, înconjurat de perdeaua de fum a celorlalți, la cald și bine și comod.

N-a ținut mult minunea. Acum nu mai avem loc de fumat. Și pe bune că nu mă deranjează când e acceptabil afară. Da` cum dă gerul, cum mă aricesc. Pentru că, oricât de ger ar fi, tot vrei să fumezi. Ca pauză, ca destindere sau pur și simplu pentru că țipă plămânul în tine. Vânt din față, vâjgăraie din spate, ciclon stânga-dreapta. Oricâte haine ai avea, tot te mușcă. Ești înghețat în secunda doi. Degetele-s degerate pe țigară; nu le mai simți, din instinct nu-i dai drumul; și tragi din ea, poate te mai încălzește, și tragi și frig odată cu fumul, și-ți îngheață și plămânii, nu doar exteriorul. După juma` de țigară mergi de parc-ar fi picioarele altuia care te duc, da` măcar plămânul e fericit. Până îl lovește din nou dorința. Și ia-o de la capăt...

Cică-i viciu. Eu prefer să-i spun plăcere. Și-mi place să-mi întrețin plăcerile, și-s în stare de aproape orice pentru ele. Chiar și să fumez semi-înghețată la minus țâșpe grade. Fiecare cu maniile și limita lui de rezistență. Alte manii? Lista e deschisă...

Pân` la următorul ”viciu” la bună vedere!