Odată ajuns la destinație, schimbare totală: puloverul dispare instantaneu; în locul lui, tricou negru sau maieu sau orice altceva care să țipe Rebel Yell. Cărarea e înlocuită de-o ciufuleală totală, eventual cu un kil de fixativ; ciufuleala rezistă. Din geantă sare-ntreaga trusă de machiaj și, în câteva minuțele, transformarea e totală. Nici urmă de minorul care a plecat promițând să nu bea decât suc sau apă plată toată seara.
Mă amuză și-mi provoacă un soi de nostalgii, cu toate că n-am practicat sportul ăsta niciodată. Nu m-am transformat, pentru că nu era nevoie. Doar nostalgia că aș fi putut, la o adică, să fac și eu asta; demult.
Și-mi place că lumea se disperă, și dansează, și dă din toate încheieturile, și se vede cheful de-a face chef într-o sâmbătă seară. La noi.
Cel mai trist concert pe care l-am văzut, a fost în Cluj. În aer liber. S-a terminat la 9 fix și toți stăteau cuminți, nemișcați, cu paharul de bere-n mână, uitându-se țintă la scena pe care se agitau ăia de cântau. Nu mai știu cine a reușit să cânte atunci, pentru c-am rămas adânc mișcată de împietrirea ălora din public. Nu tu o mișcare, ici-colo vreo două aplauze anemice, și-atât. Nici la teatru nu stai atât de inert.
Scriu asta cu capul sprijinit în proptele. Nu, nu mahmureală. Doar febră musculară. Unii ar trebui să-și aducă aminte că prea multă bâțâială aduce a doua zi senzația de ”mă țin toți mușchii; chiar și ăia pe care nu știam că-i am”. Mă uit în buletinul pe care-l am de mult timp. Să fie și ăsta un motiv pentru care scârțâi acum din toate încheieturile? Dacă-i așa, atunci mă țin încă bine...
Pân` la următoarea nostalgie, la bună vedere!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu