Casa cu pisici

Știi cum cuvintele altuia se pot clădi în tine. Și cum cuvintele tale te pot defini, uneori mai mult decât gândurile, și cum unele te pot bântui toată viața. Ghiban, spunea tata, și de-abia ieri mi-ai arătat că ce spunea el nu era un cuvânt nou, de sine stătător. Era un biban ghiftuit.
Altele retrăiesc în mintea mea, la fel de pline ca atunci când au fost spuse. Și de cuvinte te poți deszice. La fel cum am spus că eu, cu cortul, niciodată. A fost bine cu cortul și pot să spun, tot cu cuvinte, că m-am deszis. Fără să se cutremure dicționarul, fără să se rupă nici o catapeteazmă, fără să moară nici un ghiban.

Cum ne-am găsit, și mai ales cum ne-am întâmplat. Întrebare fără scopuri ascunse. Întrebare care mă obseda. Încă de când mă uitam la poze vechi, cu oameni care au trăit cu mult înainte de a ști să fiu, cu oameni care-au fost și care au avut dorința de a sta și-mpreună într-o poză. Poate singura poză din viața lor. Sau printre puținele.

Îmi plăcea să le inventez povestea. Cum s-au născut, cum au trăit, cum s-au cunoscut, cum el a furat flori de la o florăreasă prea expansivă și mult prea scumpă, cum l-a așteptat sub felinar, cum n-a venit sau a venit prea târziu, cum s-au certat, cum s-au împăcat, mai ales cum s-au împăcat, cum au strâns bani timp de două luni ca să facă poza, cum au păstrat-o și ce s-a întâmplat de la poza aia până la sfârșit. Până la sfârșit. So wollen wir uns da wieder seh´n
Bei der Laterne wollen wir steh´n. Când ajungeam la sfârșit, treceam la altă poveste.  Fără cuvinte pentru sfârșit. Sfârșitul se continua cu altă florăreasă, alt felinar, alte două luni.

Cum ne-am găsit, a întrebat el. Aceeași curiozitate din copilăria mea, într-un corp de adult. Întâmplare? Nu cred în întâmplări, la fel cum nu cred nici în destin, nici în predestinare, nici în providență. Uneori cred în mine. Uneori cred în poate, posibil, sigur. Alte uneori cred în nu se putea altfel. N-ai cum să explici asta necunoscutului care așteaptă un răspuns. La fel cum n-are cum să creadă că am împărțit aceeași primă pasiune, în ani diferiți. La fel cum nici eu n-aș crede, dacă mi-ar spune altcineva. Adevărul altuia pare mereu prea romanțat, prea exagerat, prea poetic.Singurele persoane care au dreptul la un adevăr romanțat, exagerat, poetic, suntem noi. Trăind sau inventând. Toți ceilalți sunt într-un scenariu prea fals.

S-au cimentat cuvintele în mine. Cele pe care le-am lăsat. Restul sunt duse. Cuvinte care dispar. Străine când le revezi. Rămân cele care te obsedează. Care mă obsedează. Cuvinte cu suflet, cuvinte fără hârtie. Posesiv ale mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Fum

...și-o ultimă țigară, uitată... însetată să tragi din țigară... aprinde o țigară, tu nu mai... ca un fum de țigară, sufletul... o să ne amintim la o țigară...
Greta Garbo fumând. Mult. Marlene Dietrich. Catherine Deneuve. Toate nonșalant cu țigara-n mână. Fum suflat senzual. Femei îmbrăcate-n fum. Femei dureros îmbrăcate-n fum. Nu-i în nimic mai multă tristețe decât în femeia care fumează, cu privirea pierdută, în gândurile ei. În tristețea din care tu scoți o poveste. Nu-i în nimic mai multă senzualitate decât în felul în care suflă fumul. Nu către tine. Către departe. În ea - dorința de a fuma. În fumul ce-l expiră - totul de care vrea să scape.

Femei care fumează feminin. Nu alea care trag din țigară ca birjarii și țin țigara de parcă ar fi spart șapte cartiere înainte. Femei care țin țigara ca o dezmierdare. Pomeții desenați când inspiră, gâtul alungit, sculptat când expiră. Expiră-n sus, ca atunci când îți pui o dorință și cauți steaua căreia să i-o încredințezi.

Toate versurile sunt în jurul unei țigări, toate discuțiile se duc la o țigară, toți nervii se citesc în ritmul în care fumezi. Țigara ca o rugăciune. Greta Garbo era frumoasă. Greta Garbo e frumoasă. Greta Garbo e sublimă în felul în care se-nconjoară-n fum.

Fumez nu pentru sublim. Fumez pentru mine. Sublim e momentul în care-ți aprinzi cea din urmă țigară.

Pân' la următorul fum, la bună vedere!

T-ok

Liber la rochițe, liber la tocuri. La tocuri-ocuri-uri...
Ador tocurile. Le iubesc. M-aș muta cu ele. Le-aș scrie ode și romanțe. Nu pe mine. Pe picioare frumos sculptate, pe persoane care știu să le poarte. Toc cui, pe-un picior cu pedichiura proaspăt făcută, în tandem cu roșul de pe buze, tocuri! Unul dintre fetișuri.

Da` mi se descompune fetișul când văd mersul ăla pe tocuri-ocuri-uri, care se vede așa cum se aude; sau cum se citește. În reluare. Cu ecou. Cu piciorul semi-întins, de parcă a plecat direct de la prașă, s-a încălțat cu ideea de sexi și merge ca doamna Tanța. Velociraptor pe tocuri. Mai că are nevoie de baston ca să țină piciorul drept. Mai că târșâie tocul de asfalt. Mai că-ți vine s-o descalți ca să-i curmi suferința.

Fată dragă, dacă ții cu tot dinadinsul să pari o doamnă, închide-te două zile în casă și mergi pe tocurile alea până-ți explodează varicele. Și de-abia când știi să mergi ca lumea, ieși în lume. Altfel îmi lezezi simțul estetic și-mi bruiezi bunătate de fantezie.
Nu-i ca mersul pe role, să zici că n-are nimeni nimic împotrivă că faci cunoștință cu pământul până înveți; nu-s catalige, să nu-i pese nimănui cât de tare te scălâmbăi.
Îs mijlocul suprem de locomoție! Îs cea mai porno invenție de la machiaj încoace! Îs Nirvana eleganței. Și tu strivești Nirvana, arătând ca un elefant cu accese de epilepsie.

Dau meditații la cum să folosești tocurile. Scriu un ghid despre asta. Sprijin legea care să spună că n-ai voie să ieși în public cu ele dacă nu știi cum să le exploatezi. Orice. Ca să nu mai văd copii nereușite, chinuite, de femei care se vor fatale.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

În trend

Dacă spui că-ţi place Gaga, vei primi cel mai probabil o sprânceană ridicată. Pentru că, vezi tu, n-are cum să-ţi placă Gaga. Majoritatea o ascultă, mai toţi bat ritmul în intimitatea proprie şi personală, da' când vine vorba de ce spui în public, lucrurile se schimbă. Cum să-ţi placă? Da' e... urâtă; şi are costume ciudate. Cine se îmbracă aşa pe stradă? Şi-ai văzut şi în ce fel apare pe scenă? Şi ce, aia-i voce? Cel mai probabil e lucrată în studio; e doar o imagine. E în trend să spui că nu-ţi place Gaga. Ai un punct în plus pentru gusturi pudibonde; dacă o mai şi desfiinţezi puţin, deja eşti mult prea aproape de puritani.

Dacă-ţi place Madonna, iar nu e de bine. Demult era considerată "de moravuri uşoare"; era imposibil să-ţi placă, cu toate că muzica n-are nimic de-a face cu dormitorul. Acum nu mai poate să-ţi placă pentru că a îmbătrânit. Plus că nu mai scoate ce muzică scotea odată. Neee, dacă-ţi place Madonna clar e ceva foarte în neregulă cu tine.

Când eram la liceu, era la modă să-ţi placă Coelho. Încă mai e. Nu conta cât ai citit din el, nu avea importanţă faptul că, probabil, ai fi putut scrie cartea aia poate chiar mai bine decât a făcut-o el şi într-o singură săptămână. Era musai să ai Alchimistul pe bancă şi, cu un ton puţin afectat, să spui că "el chiar scrie, mă. Ce ştii tu; cartea asta mi-a schimbat viaţa." N-avea importanţă că, de fapt, ţi s-au părut banalităţi puse cap la cap, sau că ai fi preferat să citeşti orice altceva; nu pricepi nimic şi eşti şi lipsit de profunzime dacă îl renegi pe Coelho.

Dacă spui că nu-ţi place Naomi pentru că iese-n faţă ca exemplu negativ pentru tot ce-nseamnă "comunitate gay", eşti îngust la minte. Pentru că scuipătorul de seminţe cu care te întâlneşti în fiecare zi o să gândească: "da, măi, vezi, Michelangelo era gay, şi era ok; Joan Baez, Truman Capote, Gaultier, Colette, Freddie Mercury, Gertrude Stein, Walt Whitman, la fel." Jumătate din populaţie nu ştie cine-s respectivii. Vor lua ce li se dă pe tavă, şi ce li se dă e pâine şi circ. Şi nimeni n-o să te asocieze cu Gaultier; toţi te vor asocia cu Naomi. Da' eşti discriminator şi obtuz dacă spui asta, deci pumnu' în gură; taci şi-nghite dacă nu vrei să ţi se arunce un ochi rău.

Încă se mai gândeşte în tipare impuse de alţii. Pe bune acum, ai măcar tăria de a-ţi crea propria idee, care să spună exact ce gândeşti tu, nu ce au gândit alţii. Ţi-e frică să ieşi dintre limite? Atunci meriţi să fii acolo; şi pe zi ce trece să ţi se restrângă mai mult spaţiul, până când n-o să mai ai aer. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Copycat

Copiii nu vor o jucărie aidoma jucăriei celuilalt. Ei vor jucăria celuilalt. Adică, să i-o ia; celălalt să nu mai aibă aceeaşi jucărie, s-o aibă doar el. Prima chestie legată de individualitate.

Mai creşti puţin şi realizezi că nu vrei geantă ca a colegului. Adică, e naşpa să aveţi amândoi genţi la fel; sau penar, sau pix. Chiar că arată aproape la fel, măcar culoarea să difere. Ştiu că mi-am ascuţit pixul cu ascuţitoarea, pentru a nu fi la fel cu al celorlalţi, dintr-o mare de pixuri negre; singurele care existau în stoc, pe vremea când eram la grădiniţă.

Dacă din întâmplare ai aceeaşi bluză, haină, fular ca al altei femei, deja e tragedie; bărbaţii dau mai puţină importanţă amănuntelor de genul ăsta. Iar dacă se întâmplă ca bluza să fie comună cu o persoană pe care o placi mai puţin, mai mult ca sigur va fi banată. Bluza, nu persoana.

În ordinea asta de idei, în care de când înveţi să mergi vrei să fii o persoană unică, de ce în timp te chinui să devii altcineva? Da, înţeleg, vrei să devii mai bun, mai candid, mai ironic, mai acid, mai cult, mai altfel; încerci să te schimbi, pentru a deveni un altul pentru tine şi în relaţie cu ceilalţi. Dar asta o faci pe scheletul propriu şi personal. Eu spun de ce ai vrea să fii practic altă persoană?

De ce i-ai lua gesturile, cuvintele, ideile, argumentele? Felul în care construieşte o propoziţie, felul în care fumează, poziţia în care doarme, modul în care-şi rotunjeşte buzele când nu-i convine ceva; ticurile verbale, lista de lucruri care-i plac, gusturile în materie de muzică, mâncare, literatură? Mă rog, totul. De ce ai vrea să fii o altă persoană care, în mod logic şi normal, nu vei fi. Nu printre cei care ştiu cine şi cum a fost primul; restul lumii îl poţi păcăli cu graţie, trecând drept un specimen original.

Toate femeile voiau să fie Garbo, Dietrich, Bergman, Monroe, Jackie O. Bărbaţii se credeau Rudolph Valentino, Bogart, Brando sau James Dean. Vedeai asta în stil vestimentar, coafură, gesturi; ba chiar existau şi copii aproape fidele. Dacă nu erai destul de atent, puteai jura că tocmai ţi-ai făcut cumpărăturile cot la cot cu oricare dintre persoanele de mai sus. Şi da, într-o oareşcare măsură, înţeleg dorinţa de a fi altcineva; altcineva cu mai mult succes, cu poate mai multe vise îndeplinite, cineva care n-o să fii niciodată.

Dar, pe bune acum, asta-i viaţa reală. Cât o să mai rupi din unul şi din altul? Cât timp vei mai încerca să fii replica perfectă a altei persoane? Cât timp vei mai împrumuta pentru a fi nu o persoană nouă, care şi-a însuşit anumite lucruri şi le-a cizelat în timp, ci un alt acelaşi om cu acela pe care-l copiezi?

Femeile în speţă vor coafură à la Cutare; rochie ca aia de-au văzut-o nu'ş pe ce covor roşu; manichiură cum au văzut ele în revistă; cizme ca-n nu'ş ce vdeoclip sau dormitor ca-n filmul ăla de le-a marcat teribil. Da' eu vorbesc de chestii mai puţin materiale; repet, vorbesc de gesturi, gânduri, cuvinte.

Şi-ncă o chestie şi mă opresc. Mă-ntreb ce vezi în momentul în care te uiţi în oglindă, copie fiind... Adică, pe cine vezi. Mă-ntreb doar pentru că e dimineaţă, mult prea, aş fi tentată să spun, şi dimineaţa totul pare mai proaspăt; până şi nervii.

"Cucoane"

Nu e nici un secret faptul că-mi plac femeile. În forma lor pură, cu toate chichiţele, nervii şi moda adiacentă. În prezentul "modern", cu aparenţă şi atitudini inspirate de-a valma, din seria disco, hippie, Jackie O, condimentat cu o doză de "victorian", dantele şi crinolină, există încă aşa numitele femei "vechi", femei crescute la pension, cu gesturi şi atitudine atât de nuanţate, că par coborâte direct de pe ecran, din perioada de glorie a cinematografului, anii de graţie 1930.

Da, încă mai vezi pe stradă siluete filiforme, mănuşi şi monoclu asezonat la gulerul de blană, femei la 70 de ani care nu concep să nu poarte tocuri, femei care te invită la cafea şi dulceaţă şi care au poveşti din timpul războiului.

Prima persoană de gen cu care am intrat în contact a fost profesoara de română din clasa a şasea. Ştiu că m-a frapat lejeritatea cu care purta fuste lungi, cu tăietură adâncă, cu piciorul încă tânăr, cu tocurile adiacente. Am rămas uimită de puterea acelei femei, trecute bine şi de-a doua, şi de-a treia tinereţe, de a inspira cel mai profund respect doar prin simpla intrare într-o cameră. Felul în care mergea, întotdeauna dreaptă, puţin înţepată, de o galanterie şi pedanterie - dacă-mi este permis să folosesc aceste atribute pentru o doamnă - extreme, felul de a privi - printre gene, acru, à la Marlene Dietrich, ce mai, totul m-a făcut să-mi revizuiesc părerea despre cum ar trebui să arate o femeie. Bat pariu că, dacă ar fi fumat, ar fi folosit ţigaret lung, de chihlimbar; dacă şi-ar fi pus mănuşi, şi-ar fi pus din alea lungi, de dantelă; dacă şi-ar fi pus ceva pe cap, ar fi fost o pălărie cu boruri largi; cât despre limita decenţei, "ţi-am văzut glezna"...

Încă un lucru pe care nu l-am conştientizat decât după ce mi-a fost atrasă atenţia asupra lui e că, oricât de lipsite de machiaj ar fi femeile "vechi", niciodată nu le lipseşte rujul. Tenul ăla, impecabil, pe care nici eu, nici altele din generaţia mea n-o să-l avem niciodată, îmbătrânit frumos şi natural, ireal de alb, neatins de fond de ten ci poate, doar de pudră, îşi ia vitalitate din pata de ruj. Buze frumos conturate, ruj obligatoriu.

Şi încă ceva...Tot după moda anilor '30, orice femeie care se respectă, nu are sprâncene. Adică există, dar sunt ridicate, creionate, falsificate. Ca să sublinieze diferenţa dintre noi şi ele. Pe o femeie actuală, respectivele sprâncene arătă hilar şi patetic; pe ele le definesc, le întregesc.

Mi-ar plăcea să ştiu cum gândesc. Cum se distrau, mergâng braţ la braţ pe aleile pensionului; cum se alintau sau se apreciau dând serate şi bând "ceaiul de la ora 5"; cum vorbeau despre bărbaţi, femei, oameni; cum reuşeau să poarte dresul prins de portjartieră; cum au învăţat să-şi creioneze sprâncenele şi să-şi tapeze părul; cum e să te uiţi la un film vechi şi să realizezi că semeni mai mult cu personajul decât cu spectatorii; cum e să ştii că mulţi te consideră depăşită, pentru că te ghidezi după "modernul" din tinereţe; cum şi-au imaginat că vor ajunge la bătrâneţe; cum se vedeau când se uitau în oglindă; mai au încă "femeie în casă", sau şterg singure praful, cu pămătuf de pene; poartă încă papuci cu fleonc cât stau acasă; încă mai servesc dulceaţa cu un pahar cu apă şi cafeaua în ceşcuţe minuscule; ce simt dacă citesc asta şi văd că cineva le apreciază încă...

Da, prezentul e plin de femei. Femeia cred că a fost atunci.