Gașca mea

Gașcă aveau băieții mari care stăteau la colțul blocului și râdeau de lume. Care nu aveau oră de intrat în casă și, chiar dacă aveau, nu prea le păsa. Mai auzeai pe mama lu` Cutare că-l strigă de la balcon, mai apărea aceeași mamă pe la uși căutându-și odrasla, evident că nu-l găsea, că era ”cu gașca” și, din când în când, mai auzeai că Cutare e la reeducare, the usual.
Gașcă mai spuneau profii că ai dacă, din întâmplare, te vedeau cum sprijini colțul școlii cu țigara palmată. Gardienii care te prindeau fără bilet în autobuz, vecina de la 3 care se supăra că tu și gașca i-ai ocupat banca preferată și Doamna Mamă când era convinsă că mă droghez. Sau că măcar fumez chestii ilicite.
Mai exista și varianta în care apăreai cu tot spatele tatuat și refuzai să-ți arăți tatuajele în public. Aia deja era mama găștii.
Oricum ai fi dat-o, nu era de bine.

Dar acum există noul loc de joacă, unde te poți aduna cu gașca, să jucați wii și nintendo. Să vă bucurați teribil și să țopăiți, implorând pentru încă o Cola. O, wow! Ce tare! Ai 9 ani și ai o gașcă. Și nimeni n-are nimic împotrivă. Ba chiar e mișto. Nu, nu mișto, mișto e de pe vremea când gașca era nasoală. E cool de-a dreptul și trendy și hip. Și nimeni n-are nimic împotrivă. Nici că ai 9 ani și ai o gașcă, nici că era mai bine să ai un grup, prieteni, cunoștințe, amici, nici că cel mai probabil mâine o să vii acasă ras în cap și cu zvastica tatuată pe noua chelie, pentru că o gașcă tre` să aibă ceva definitoriu în comun. Și ce pana mea poți avea definitoriu la 9 ani? În afara faptului că mai ai încă pe atât până să ai drept de vot.

Mă enervează copiii de 9 ani. Dacă-i spuneam maică-mii la 9 ani că am o gașcă, îmi dădea un șut în fund, îmi spăla gura cu săpun și, cel mai probabil, mă expedia colet într-o tabără de reeducare. De unde m-aș fi întors rasă-n cap și cu zvastica tatuată pe noua chelie, dar deja divagăm.
Acum se poartă părinții hip. Dezinvolți și liberali, de la care obții orice dacă te dai cu fundul de pământ. Sau dacă bați din picior. Sau dacă-i ameninți cu protecția copilului. Asta îți garantează banii de buzunar pentru restul vieții minore și timp de încă 10 ani după majorat, cât poți să mai faci o reclamație de abuz sau viol.

Cred c-am crescut the hard way. Și-mi place că n-am avut gașcă, și că n-am bătut din picior, și că știam că nu tre`să dau foc la casă, nici să uit apa deschisă, nici să-ntârzii, pentru că n-aveam cum s-anunț, pentru că n-aveam mobil. Uite ce bine m-am dezvoltat!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Indicativ 44

Unul dintre taximetriștii peste care dau constant când mă-ntorc de la serviciu e mare. Și când zic ”mare”, zic din ăla în stare să care și mașina-n spate, în caz de nevoie. Puțin ursuz, puțin timid, tatuaje din plin, fost client fidel al moșelilor, aproape că-l vezi în ring, boxând cu spor. Nu-ți prea vine să răsufli în prezența lui, dar conduce calm, sigur, nu face conversație inutilă și nu trebuie să-i spui de două ori unde să te ducă; orașul e locul lui de joacă.

Sunt printre puținele persoane încântate când dau peste el. Gagicilor nu le place. Că nu se bagă-n seamă, că nu le face complimente despre cum le stă bucla azi, că vrea să știe toate destinațiile înainte de a face traseul, că dacă vorbește pare că mai are puțin și te ia la bătaie. Și că e tatuat și fioros. Și că e tatuat. Că clar e violent și când vorbește, vorbește doar el.
Gagicilor le place să le gâdile taximetriștii orgoliul. Să le bage-n seamă, să le ceară detalii și amănunte, eventual să le dea mărunțișuri lacrimogene despre nu știu ce accident de-au văzut ele înainte de a ajunge la muncă, și n-au avut timp să afle detaliile.
Mie-mi place să-l ascult cum tace. Să nu facă conversație degeaba și să miroasă fresh în mașină și să mă gândesc că, dacă ar vrea neapărat, ar îndoi c-o singură mână bara din față.

Dar sigur dacă e mare și tatuat e huligan și nu poți avea încredere în el.
Și le vezi ancorate în niște adevăruri general valabile acum 100 de ani, cu mentalitate de bunici înainte de a fi împlinit 25 de ani, repetând ce-au auzit în companii pudibonde și la serate cu milk and cookies. Unde nu se fumează, nu se bea și se râde virginal și cu jind dacă ți se vede breteaua de la sutien.
Mai că-mi doresc să facă o dată BOO! la una dintre ele, să văd cum se-nmoaie și leșină de frică. În glumă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Anna Calvi

Trei sferturi din oamenii pe care-i întâlnești în fiecare zi au acel ceva. Mister primordial. Je ne sais quoi. Jemenfoutism. Grație. Atingere. Privire catifelată. Primordial, mister.
Jumătate din ei sunt și inteligenți. Te fac din cuvinte. Te-ntorc pe toate părțile. Te răscolesc.
Un sfert au și simțul umorului. Care se mulează pe tine. Pe care-l respiri, ca pe aer. Fără de care nu ești întreg.
Singurul om pe care chiar vrei să-l cunoști pentru că le are pe toate o să decadă-n ochii tăi pentru că-și pierde partea primordială. Pe care ți-o dedică toată ție. Pentru tine, nu vrea să mai fie labirint. Nu să-l cunoști ca pe propria-ți palmă, pentru că eu nu-mi știu palma. Eu nu știu câte linii sunt, nu știu unde duc, nu vreau să-mi cunosc viitorul, sau poate-l știu prea bine, și de-asta îl refuz pe nenea cu papagal și bilețele. Dar nu-mi știu palma. Pe mine mă știi toată.

Am o singură dorință. Pe care mi-e frică să o gândesc. Mi-e frică să mi-o spun în șoaptă. Dorințele dispar o dată cu cuvintele. Nu-i adevăr ce faci spunând dorința, e ia-ți adio de la ea. N-am văzut stele căzătoare, și dacă aș vedea, n-aș spune. Tăcerea e adevăr în ce-mi doresc. Și mă uit în palmă. Încerc să ghicesc ce-i acolo și-ncerc să-mi dau seama când vine cumpăna aia, despre care mi-ai spus demult că m-așteaptă. Dacă a trecut, aștept să se unească liniile. Dacă e încă acolo, acolo să rămână. În palme crestate de dorințe și-n promisiuni unite-n sânge.

Trei sferturi din oameni îți rămân indiferenți. Unul singur rămâne acolo. Oricât ai căuta vinovați, sau scuze, sau timp pentru timpul în care n-ai văzut asta.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ghid gay

Am auzit o întrebare de genul "cum îţi dai seama dacă cineva e gay" şi presupun că ăl de-a pus-o căuta o listă cu toate simptomele pe care trebuie să le descopere, tabelaş cu trăsături specifice şi distincte, mă rog, o încadrare riguroasă în tipologia gay. Păi, e simplu: dacă e fată şi-i plac fetele sau dacă e băiat şi-i plac băieţii.

Dar acum, serios vorbind, dragă Cutare plin de dileme, primul lucru pe care trebuie să-l investighezi e dacă persoana pe care o suspectezi are 3 mânuţe. Pentru că e dovedit ştiinţific că orice persoană gay are o anomalie din asta. Ori 3 mânuţe, ori două capete, ori - cel mai des întâlnit caz - branhii, adânc ascunse în spatele urechii. Şi capacitatea de a arde instant, dacă arunci cu agheazmă pe el. Întreabă pe oricine.

Apoi, dacă ai impresia că doar te bate prieteneşte pe umăr, te-nşeli amarnic. De fapt încearcă să te molipsească cu gaytudine prin simpla atingere. Să te ademenească în asemenea hal, încât să fii vrăjit etern şi total. Nu, nu ţi-e prieten, de fapt îşi face scenarii despre cum să te răpească lumii "normale" şi să te dedea focurilor veşnice ale iadului.

Caută cu atenţie şi orice alt semn fizic: o tunsoare prea puţin banală, pierce-uri, tatuaje, toate sunt acolo cu un scop. Că se-mbracă excentric sau cu bun gust, că iese-n evidenţă c-un parfum, sau c-o manichiură, sau pur şi simplu are o postură jemenfoutistă, semnele sunt acolo. Trebuie doar să deschizi bine ochii.

Pe bune, chiar mai crede cineva că există un tipar bine stabilit? Există maeştri ai travesti-ului atât de straight încât te bagă-n dubii şi aparenţe atât de hetero încât, atunci când afli că te-ai înşelat, te-ntrebi dacă nu ţi s-a defectat gay-darul.

Când eram mică circulau nişte "semne de necontestat": brăţara de picior la gagici, neapărat pe dreapta, cercelul la bărbaţi tot pe dreapta, inel pe degetul mare, şi altele de genul ăsta. În timp am înţeles că unele erau reale, altele aveau scop pur estetic. Un bărbat cu manichiura făcută poate însemna că doar ştie să aibă grijă de el, la fel cum o femeie neîngrijită nu e neapărat butch, ci doar extraordinar de neglijentă cu propria persoană.

Tiparele dispar, graniţele la fel. Şi data viitoare când te mai întrebi dacă cineva e gay, poate ar fi mai simplu să-l întrebi direct. E posibil chiar să răspundă sincer. Dacă nu, toate semnele sunt o mare iluzie. Mori de vânt şi vânătoare de vrăjitoare.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Semne - p. 2

Am 11 pierce-uri. Toate la vedere. Toate home made. Toate vindecate frumos. Primul dat cu vreo 10 ani în urmă; ultimul, acum câteva săptămâni. Fiecare cu povestea lui.

Primul semn pe care-l ţin minte şi care se mai vede şi acum datează de pe la vreo 4 ani, când m-am fript cu drot-ul. N-a fost vina nimănui; n-am calculat cum trebuie distanţa, m-am întins prea mult şi drot-ul a ars cu sete. Miros de carne arsă? Nu mai ţin minte. Semnul? Vizibil încă.

Pe pumnul stâng, semn de bună purtare. M-am sprijinit în mâini, într-un şanţ, ca să salvez roata unei bicicletei. În mâini şi-n genunchi m-am sprijinit. Pe mână şi pe genunchi am semnele.

Pe dreapta, semn din studenţie. Lama a intrat adânc în carne, a despicat-o, n-a ajuns nici măcar aproape de os. Multe poveşti circulă în legătură cu semnul ăsta; nu-i voi da lămurire acum. E pentru mine.

"What starts in chaos, ends in chaos" - pe umărul drept. Să-mi aduc aminte, să nu uit, să se repete la nesfârşit. Uranus pe încheietura dreaptă. Nivelul de sus al androginităţii. Bătute de acelaşi bărbat, la distanţă de câteva luni unul de celălalt.

Semne la vedere. Semne vizibile. Cu ochiul liber, pipăibile cu mâna. Semne în timp. Cine mai stă să te-ntrebe ce semne porţi pe dinăuntru, când alea din exterior sunt atât de multe?

Pân' la următoarea dimineaţă, la bună vedere!

Comparaţii

Eşti unic. Şi-ţi place unicitatea asta, şi te mândreşti cu ea. Fiecare-n stilul lui. Haine, gesturi, accesorii, cuvinte; tatuaje, pierce-uri, coafuri; versuri, melodii, amalgam. Şi da, mereu vrei ceea ce nu ai. Indiferent despre ce e vorba.

Cocktail-ul celuilalt ţi se va părea mai şmecher, casa lui - mai frumoasă, viaţa lui - mai bună, corpul lui - "mai perfect", job-ul - mai satisfăcător, totul - mai bine decât al tău.

Şi, cu toate că susţii că-ţi place unicitatea, ajungi să compari. Pentru că-n mod clar cineva trebuie să facă o chestie mai bine, mai altfel, de ce nu poţi s-o faci la fel? De ce nu zâmbeşti la fel, de ce nu vorbeşti la fel, de ce nu spui aceleaşi lucruri? Dacă ai accepta că unicitatea e pentru fiecare-n parte, n-ar fi mai uşor?

Lucrurile-s complicate doar dacă le faci să fie. "Dacă nu poţi explica ceva în mod simplu, înseamnă că nu ştii îndeajuns despre el." Şi dacă mă compari, înseamnă că nu mă cunoşti îndeajuns de bine. Idei amestecate pentru că, uneori, chiar nu e aşa de simplu.

Pân' la următoarele cocktail-uri, la bună vedere!

Aşa grăit-a Guru-ul - p. 5

Există un timp pentru toate.
Când eram mică şi auzeam chestia asta, spânceana în devenire se semi-ridica. De obicei era în strânsă legătură cu somnul. Daps, mă trezeam o dată cu găinile, şi stăteam până târziu în noapte. Acu' stau până târziu în noapte, mă trezesc când alţii au deja juma' de zi de muncă, şi tot nu-mi ajunge somnul. Să fie oare pentru că nu mi-am făcut porţia de somn în copilărie?

N-am trecut prin depresii adolescentine. A fost mai puternică dorinţa de maturizare, şi poate m-am maturizat înainte de termen. Acum mă pocneşte fugitiv câte-o stare de zici că am 17 ani şi duc toată greutatea lumii în spate. De obicei trece rapid, după ce-mi dau două palme şi-mi povestesc dulci cuvinte de încurajare. În mod clar e reminescenţă pentru că nu mi-am trăit depresiile la timpul lor.

Perioada rebelă, cu nopţi pierdute şi "dansat pe mese" m-a prins prea devreme, prea scurt. Primul pierce l-am făcut la 17 ani, şi de atunci, periodic, mai adaug câte unul. Tatuaj nu mi-am făcut, cum îşi fac alţii, până-n 20 de ani. M-a prins mult mai târziu, în contratimp. Când alţii deja plănuiesc rate la bănci şi familii fericite, eu îmi construiesc adolescenţa.

Există un timp pentru jelit, şi-un timp pentru zâmbet. Un timp pentru regrete, şi altul pentru făcut planuri. Un timp pentru încredere şi altul pentru dezamăgiri. Nu spun că ştiu cum ar trebui să vină fiecare, nici că îl descopăr la momentul potrivit. Uneori te ajunge din urmă, pentru că l-ai ignorat; alteori trece fără să-l simţi, pentru că ai stat prea mult blocat în el. Aşa că prefer să iau totul pe rând, aşa cum vine, fără să mai sar peste, fără să mai trag de el. Într-un fel sau altul, totul dispare. Da' prefer să dispară după ce l-am cunoscut, decât să trec pe lângă şi dup-aia să-i duc lipsa.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Citeşte-mi în stele

Nu e nici un secret faptul că da, am o oareşcare manie legată de zodii. Asta pe lângă maniile deja tradiţionale, recunoscute şi cultivate-n timp, başca alea pe care nu le cunosc decât eu şi care e mai bine să rămână doar între cele două urechi proprii şi personale. Dar da, cu zodiile e o întreagă aventură. Nu, nu spun că îmi place o anumită persoană necondiţionat, doar pentru că aparţine unei zodii; cu toate că e demonstrat faptul că da, mă înţeleg teribil cu peşti, săgetători, raci şi vărsători. La fel, nu-mi displace instantaneu o persoană doar pentru că a avut neşansa să nimerească într-o zodie nu tocmai compatibilă cu mine; cu toate că da, am banat una din zodii total şi iremediabil. Aia e excepţia care întăreşte regula.

Cartea de căpătâi, guru-ul în materie de horoscop, fântâna nesecată de înţelepciune, ghidul astral, dalai lama al zodiilor e, din punctul meu de vedere, Urania. Frate, tot ce spune e cam foarte corect şi adevărat. Am încercat şi faza aia: să ascult horoscopul pe săptămâna trecută, pentru a nu exista ideea că subconştientul a acţionat după cum spune Urania; şi pe bune că aşa fusese. Da', mă rog, nu tre' să mă credeţi pe cuvânt. La urma urmei, fiecare cu maniile lui...

În ordinea asta de idei, ajung aseară acasă. Mă instalez lejer în jilţ, îmi aprind celebra ţigară, îmi caut o poziţie mai de doamne-ajută şi fix pe site-ul cu horoscopul 22-28 ianuarie dau să aterizez. Stupoare! Nexam horoscop! Mă-nvârt, mă sucesc, decid să mai aştept puţin. Juma' de oră mai târziu, nema horoscop! Încep să mă panichez. Respiraţia-mi devine sacadată. Nici o pungă-n jur pentru a mă calma. Încă o juma' de oră de chin...

Într-un final... citesc. Horoscopul nu a fost actualizat. Pentru o fracţiune de secundă mi-a stat pulsul. Ce fac acum? Mă panichez? Mă uit iar după o pungă, pentru că nu mai respir cum trebuie... Nici o pungă, evident. Mâna-mi tremură pe brichetă; evit la mustaţă să-mi aprind ţigara invers... Sânge pe pereţi! Mă şi vizualizez alergând dintr-un colţ în celălalt al camerei, smulgându-mi părul din cap. Şi-aşa nu-i prea mult, măcar aş avea motiv să mă rad în cap după... Daaaa... Şi să-mi tatuez ceva funky pe chelie; ar fi ocazia perfectă... Gândesc la asta. Juma' de minut, pentru că-mi aduc aminte din nou. Nu e nici un horoscop!!!

Şi eu ce fac acum? Cum aflu dacă e nu'ş ce trigon în casa a şaptea; sau în a doişpea? Trigon? Trigoane cu brânză; mii şi milioane de trigoane cu brânză. Nu, Camelia, concentrează-te. Trigoane regale. Şi planete care se învârt, da' nu ştii tu nici în ce direcţie, nici spre ce catastrofă. Văleeeuuu! Asta-i crimă curată! Dacă trebuia să mă calce maşina săptămâna asta şi eu nu ştiu? Şi mai şi ratez evenimentul? Sau dacă trebuiau să se rezolve cele mii şi milioane de probleme, şi nu le rezolv pentru că, de, n-am auzit horoscopul, şi habar n-am c-ar fi trebuit să se rezolve tocmai săptămâna asta?

Da' dacă n-o să mai fie actualizat never ever? Aoleu! Dacă a murit Urania? Nu, că ar fi trebuit să scrie în astre şi să ştie să evite lovitura. Da' dacă? Eu ce mă fac atunci? Cine mai îmi spune mie frumos, cu voce suavă, ce-mi pregătesc stelele? Cine mă mai ghidează? După ce mă mai iau eu când sunt down? Cine mai îmi dă speranţă? Cine mă mai anunţă că o să mă îmbolnăvesc, sau că nu fac nimic interesant, sau că, da, mă aşteaptă o mare catastrofă? Ă? Cine?

Două palme şi-un ceai mai târziu, îmi revin. Şi da, îmi aduc aminte că o ascult de vreo două luni; şi n-am murit până atunci, ba chiar am supravieţuit destul de decent... Mda, sunt iar pe picioarele mele. Metaforic vorbind, pentru că practic stau în jilţ. Da, recunosc, mă ajută într-un fel ce zice ea acolo; da' dacă săptămâna asta n-a mai vrut, n-o fi capăt de lume, nu? Asta nu mă împiedică să dau refresh din oră- n oră, să văd dacă nu... carecumva... poate... totuşi... încă mai sper... Da' promit să-mi iau un trigon cu brânză doar aşa, de nervi; şi să-mi imaginez că e trigonul regal despre care nu, nu mai ştiu nimic. Aşa se întâmplă când nu te anunţă nimeni că maniile-s amuzante până-n momentul în care devin de nervi dătătoare; şi nu neapărat celorlalţi, pentru că asta n-ar fi o problemă, ci şi propriei persoane.

Bineînţeles că asta nu înseamnă că voi scăpa de ea, ci doar că o voi pune pe stand by. E mai sigur.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Desenează-mă frumos

Când eram mult mai mică şi auzeam de puşcăriaş, mi se ridica sprânceana în formare. Adică, ce-i ăla? Cineva care are o vagă legătură cu puşca? Adică, împuşcă non-stop? Şi puşcăria în sine, ce-i? Pentru că da, auzisem eu de cuvinte mari gen "temniţă" şi "închisoare", şi ştiam că acolo stau oamenii răi. Pe de altă parte, tot din ce ştiam, oamenii ăia răi erau, de fapt, buni, pentru că se împotriveau nobililor, sau regelui, şi aşa ajungeau să fie închişi. Deci, până la urmă, dacă ajungeai în temniţă, nu erai om rău: erai doar nedreptăţit. Robin Hood, William Wallace, Anne Boleyn, Horia, Cloşca şi Crişan, mă rog, o adevărată pleiadă de persoane bune, închise pe nedrept.

Şi-atunci, de ce când venea vorba de puşcărie toată lumea zicea că e de rău? Şi se mai adopta şi un ton aşa, uşor conspirativ, puţin şoptit; capul se apleca cu câţiva centimetri, ochii fugeau în stânga şi-n dreapta, era de-a dreptul ruşinoş să spui că ştii pe cineva care e "acolo". La pârnaie. La popreală. La mititica. Trage la galere.

Puşcăriaşii aveau tatuaje. Adică, în principiu, dacă aveai tatuaj, erau pârnăiaş. Nici nu încăpea discuţie, nici nu se punea problema, în mod clar fuseseşi certat cu legea. Pe de altă parte, piraţii era musai să aibă tatuaje. Şi piraţii nu erau răi. Nu toţi. Majoritatea erau doar persoane care voiau dreptate şi care fugeau pe mare pentru a nu fi spânzuraţi. Căpitanul Blood, căpitanul Kidd, căpitanul Morgan, toţi erau piraţi, dar buni. Şi-aveau tatuaje. Atunci, de ce să ai tatuaj e de rău, prin asociere cu puşcăriaşii?

Da' şi amerindienii aveau tatuaje; şi indienii; şi ăia din Papua Noua Guinee. Şi-ncă ce tatuaje faine, cu poveste şi semnificaţie, făcute artistic, cu culori naturale şi tot ce le trebuie. Asta însemna că toţi erau foşti puşcăriaşi, sau că toţi erau răi? Da' amerindienii nu erau răi; pentru asta puteam garanta. Adică da, mai scalpau din când în când pe cineva, dar asta nu-i făcea răi. Şi-apoi, de unde puşcărie în preerie?

Ia-o de la capăt şi-ncearcă de pricepe. Mai greu, pentru că totul se bătea cap în cap. În timp au apărut fazele alea: Angelina Jolie are tatuaje; şi Gisele; Pink, Rihanna, Lucy Liu, Johnny Depp, Kurt Cobain şi lista poate continua la nesfârşit. Bun, păi dacă toate persoanele astea sunt tatuate, puşcăriaşii ce mai caută în schemă? Clar teoria e demontată, desfiinţată, dead, over, kaput, конец. Păi nu, că vezi tu, că nu-i chiar aşa. Ba e chiar mai complicat. Pentru că da, vedetele-s vedete, da' dacă eşti la noi, pe plaiuri mioritice, tot ai şanse să ţi se arunce un ochi rău în momentul în care apari cu tatuajul la vedere. Şi, inevitabil vine aceeaşi replică: "doar puşcăriaşii sunt tatuaţi".

Deja am sprânceana formată; ba chiar mă pot scărpina lejer în cap şi cu lăbuţa pe inimă să spun că nu mai pricep nimic. Da' nimic nimic. Care-i faza? Unde-i legătura? De ce dacă trece timpul nu poate trece şi mentalitatea? E chiar atât de greu să accepţi că poate nu-i chiar aşa?

Mie, una, tatuajele bine făcute mi se par porno. Pe gagici. Pe bărbaţi mi se par bestiale. Şi nu, nu mă refer la alea cu "i lăv iu Geta" sau sirena, sau inima zdrobită de-o săgeată stilizată prea puţin, nici la alea cu numele persoanei pe care o iubeşti nespus la un moment dat. Nu, frate, mă refer la tatuaje făcute cu cap; alea de care n-o să-ţi fie ruşine nici peste 50 de ani, când o să umbli-n baston şi-o să-ţi aduci aminte de tinereţea ta sauvage şi de câtă "rebeliune" zăcea în tine. La tatuaje care te reprezintă şi pe care nu le-ai făcut cu pixul, ca să le poţi şterge-n două ore.

Şi dacă vrei să-ţi tatuezi tot spatele şi să arăţi ca un mebru din yakuza, sau dacă vrei să-l ajungi din urmă pe Jeffree Star, go ahead! Pielea ta, tatuajul tău, plăcerea ta. Da' se pare că suntem în continuare prea ancoraţi în trecut pentru a vedea că până şi pielea se poate schimba, nu doar modul de a gândi.