Mai, mai, mai

De obicei vrem mai mult decât avem. Mai sus, mai mult, mai profund, mai tare, mai repede, mai, mai, mai. Dacă te declari mulţumit cu ceea ce ai, eşti privit câş; că cică te mulţumeşti cu puţin, că n-ai pic de ambiţie, că eşti aşa, puţin cam laş pentru că nu-ţi doreşti ceea ce ai putea avea, ci zâmbeşti cu gândul la ceea ce ai deja.

Recunosc că obişnuiesc să văd partea plină a paharului; nu de alta, da' dacă aş insista s-o văd pe aia goală, aş putea la fel de bine să mă întind pe pat, să dau drumul la muzică şi să aştept să mi se deznoade venele. Aşa că da, normal că-mi fac planuri de cucerire a lumii, am tabla cu schiţe bine desenate, le mai ajustez în funcţie de vreme, da' asta nu înseamnă că strâmb dezgustată din nas, spunând că ceea ce am deocamdată e nimic pe lângă ceea ce mă aşteaptă.

Ei, da' nu, că vezi tu, că nu-i chiar aşa de simplu. Că dacă nu te plângi, dacă nu te declari nemulţumit de fiecare chestie care ţi se întâmplă, dacă nu faci din asta o mare tragedie în timp ce stai frumuşel pe scaun şi nu, n-ai de gând să faci nimic construtiv în afară de a turna plângere după plângere, tot degeaba. Că cică dacă nu te plângi, înseamnă că pleci capul în faţa sorţii; dacă te plângi, da' nu acţionezi, măcar o să ştie lumea cât de revoltat eşti şi să aştepte ca, din moment în moment, să sari ca o panteră la jugulara chestiei care te nemulţumeşte. Saltul întârzie, lamentarea continuă.

Să mă explic: să presupunem că munceşti undeva. Nu, nu-i raiul pe pământ, nu nu e totul roz şi pufos dar, de bine de rău, locul ăla există. În mod clar se putea şi mai bine, da' vezi tu că "mai bine" ăla decide că nu prea te încadrezi în tiparul pe care-l caută, şi-ţi respinge cv-ul. Aşa că rămâi în acelaşi loc. Şi să purcedem:

Ai o cafea pe zi. O singură cafea pe zi? Da' ce, suntem la stăpân? În 8 ore, cum să rezist cu o singură cafea? Ai cafea nelimitată. Da' ce, asta-i cafea? Alta nu găseau? Puteau s-o facă şi ei mai tare, mai aromată, mai gustoasă, mai cremoasă, mai mare, mai fierbinte, mai puţin dulce, mai, mai, mai. Stai prea mult degeaba; nu-i semn bun, clar or să ne dea afară. E o strategie ca să scape de noi. Muncim de ne sar capacele. Off, de când n-am mai stat degeaba. Păi, asta-i viaţă, munceşti 8 ore din 8? Nu e corect! Nu exista primă de Crăciun. Frate, da' nimic nu ne dau ăştia! Peste tot se dă aşa, măcar o atenţie de sărbători, da' nici măcar o felicitare nu ne dau... Se dă primă de Crăciun. Doar atât? Păi, măcar cât un salariu să fie, să înţelegem şi noi ceva. Mai bine nu ne-o dădeau deloc.

E cald. Foarte cald, dar nu se moare din asta. Nu se mai termină odată cu soarele ăsta? M-am săturat, nu mai suport. Transpir, nu pot să respir, mă dor ochii şi gâfâi. E frig. Nu foarte, dar îndeajuns. Mai frig nu putea să fie? Deja mi-a crăpat pielea, tre' să vin pe jos, îngheţ, mor, crăp. Nu vine odată vara? Cerc perfect.

Ajung acasă şi e trist. Casa goală, n-am cu cine schimba o vorbă, mănânc ce apuc şi somn. Wow, nu mai sunt singur! Da' parcă mă sufocă, fată. Ajung şi eu acasă, şi are chef de vorbă. Ce-am făcut, cum mi-a fost, dacă sunt ok, dacă vreau să gătească ceva, că mi-a pregătit baie pufoasă cu spumant, să mă relaxez, cum naiba să mă relaxez când nu e casa goală???

Şi, bineînţeles, mai e şi faza aia, cu căutatul nodului în papură. Nu ştiu, n-am fost niciodată atât de aproape de o papură încât să văd dacă are sau nu noduri, da' se-ntâmplă cam aşa: totul e roz, floricele, fluturaşi şi albiniţe. Ei, da' parcă ceva lipseşte, nu? Şi stai şi te gândeşti bine, bine de tot. O zi, două, o săptămână, şi-apoi te loveşte! Mai ţii minte când ai spus atunci ce ai spus, şi de fapt nu era aşa, da' m-am prins de atunci, da' atunci n-aveam chef, da' acu', dacă tot mi-am adus aminte, şi parcă merge totul prea bine, ce-ar fi să-mi aduc total aminte, şi să scot nodul ăla? Nu contează despre ce e vorba; ai insinuat că aş fi grasă, chit că mă hrănesc cu apă şi aer; ai menţionat ceva despre o schimbare de coafură, adică nu mă mai placi aşa cum sunt? Da, da, da, ştiu eu de ce te duci mereu la acelaşi magazin, pentru că e mereu aceeaşi gagică care serveşte. Schimbi magazinul, s-a mutat cumva vânzătoarea? Da' ceaiul? Cu ceaiul ce-ai avut? Ştiu că mă plângeam mereu că nu-mi place ăla verde, da' de ce l-ai schimbat? De ce l-ai luat pe ăla de ţi-am zis eu că-mi place? Ca să ai motiv să te iei de mine că de fapt ţie ăsta nu-ţi place şi era mai bun ăla de dinainte, nu?

Ca să concluzionez: am sprânceana ridicată. Pentru că nu conteză despre ce e vorba, nu contează cât de bine merge, n-are nici o importanţă faptul că nu există nimic de plâns sau de reproşat, ghici ce! Mereu se va găsi ceva. Oricât de mic, oricât de insignifiant, care să te facă să fii nemulţumit. Parcă e mai uşor să fii mereu revoltatul din turmă decât să accepţi că, uneori, chiar există chestii pe care n-ar trebui să le ajustezi, ci doar să le iei aşa cum sunt. Şi, poate, poate vei reuşi să zâmbeşti doar la gândul că există. Zâmbesc la gândul unei amintiri.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!