14 sacrificat

N-am absolut nimic împotriva zilelor împrumutate de la alţii. Adică nu mi se zburleşte codiţa şi nici nu mi se ridică sprânceana când aud de Halloween "tradiţional" românesc sau de faptul că unii au început să gătească curcan de Thanksgiving, cu toate că e curcan neaoş românesc, din ograda proprie şi personală. Nici nu susţin întoarcerea la origini, astfel încât toată lumea să sărbătorească Drăgaica sau Sâmbra oilor. La urma urmei, fiecare după cum îl taie capul, şi dacă se găseşte un motiv în plus de fun şi de hăhăială, de ce nu? Am reuşit performanţa de a sărbători, într-un 1 decembrie, ziua Finlandei în avanpremieră, şi pe bune că nimeni n-a menţionat măcar că ar fi şi ziua României. M-a afectat? Câtuşi de puţin; m-a amuzat, m-am enervat cumplit pentru că domnul chelner nu era nici român, nici finlandez şi-a trebuit să-i spun clar şi răspicat "fekete" pentru că altminteri m-ar fi cadorisit cu vin alb, nu roşu, da' cam atât. Sărbătoare să fie, că motivul contează mai puţin.

Nu, habar n-am când pică nu'ş ce Dragobete, dacă nu mi s-ar aminti constant aş putea băga mâna-n foc că pe 24 nu pe 25 e Crăciunul, şi mă bagă total în ceaţă faza cu Paştele, care nu e niciodată acolo unde l-ai lăsat anul trecut. Se mută mereu, deci dacă nu mi s-ar spune "la mulţi ani" de Florii, probabil că aş rata cu graţie şi această ocazie.

Dar nu despre chestiile care nu mă afectează direct va fi vorba azi. Azi va fi despre bugabu-ul anual, ziua pe care aş înlătura-o fără mustrări de conştiinţă, sau măcar aş muta-o cu câteva zile înainte sau după. Pe bune acu'; e de-a dreptul stresant. Nu e de ajuns că propria mea mamă uită periodic în ce an m-am născut, întinerindu-mă sau îmbătrânindu-mă după bunul său plac; nu e de ajuns că nu mai ştie la ce oră m-am născut, câte vrăbiuţe cântau fericite pe pervazul maternităţii sau dacă au căzut comete, dacă s-a rupt vreo catapeteazmă sau măcar - măcar - ce greutate aveam în acea preaminunată zi. Nuuu... asta-i floare la ureche. De vreo câţiva ani încoace ziua mea e eclipsată, are concurenţă, este pusă în umbră de... da, cu capul în piept şi cu un oftat major zic: Valentine's Day, popular denumită Ziua Îndrăgostiţilor...

Da, născută pe 13, am considerat mereu că ziua mea e benefică. 13 nu mi-a adus ghinion, ba dimpotrivă. Faza e că pe 14 ar fi onomastica lu' tata, dar el, băiat finuţ, n-a ţinut-o niciodată; probabil pentru că nu voia să-mi ia din strălucire. Bine, asta şi faptul că nu prea bagă el în seamă chestii de genul. Aşa că ziua de 13 şi toată luna februarie a fost ani întregi numai a mea. Până când a apărut 14 în peisaj... Şi da, aici mi se ridică sprânceana şi mi se zburleşte codiţa.

Pe bune acu', cu ce drept vine ziulica asta să-mi acopere măreţia şi gloria? N-are altceva mai bun de făcut? De ce nu stă cuminte la ea acasă? De ce trebuie să mă invadeze cu floricele, inimioare, balonaşe şi felicitări siropoase? De ce mă spamează? De ce mă grăbeşte? Adică, e cam aşa ca o bombă cu ceas: până la 12 noaptea, data de 13, e ziua mea. 12 şi-un minut, dead, over, kaput, конец. No more happy birthday, Camelia, happy Valentine's day, world! Sânge pe pereţi! Şi, repet, sânge pe pereţi!

Ca să fie totul complet, nu-i e de ajuns că-mi răpeşte minutul ăla în care m-aş mai bucura încă de ziua mea. Nuuu, ar fi prea simplu... Încă de la începutul lui februarie, n-o să auzi "wow, ce bine, e februarie, mai e puţin şi vine primăvara" sau " e februarie, e ziua ta luna asta, nu?" sau "în februarie o să primeşti atâtea cadouri!". În nici un caz! Tot ce o să auzi e "vai, ce bine, iubirea e în aer!" sau "o cină romantică de ziua îndrăgostiţilor" sau "unde mergeţi de Valentine's day?"

Păi, stai aşa, că nu e chiar aşa. Cu lăbuţa pe inimă zic: da, am un dinte împotriva zilei cu pricina pentru că-mi fură laurii; nu's cea mai romantică persoană din lume şi nu, nu mă topesc când văd mulţi cupidoni rotofei sau trandafiri roşii, sau inimioare desenate pe tavan. C'mon! Să-ncerce numai cineva să-mi picteze tavanul în inimioare roz... Da' faza-i alta. Da, nu-s romantismul în persoană, da' mă gândesc eu că, dacă şi când iubeşti pe cineva, nu stai cu inima la gură tot anul până când vine 14 februarie, ca să faci toate chestiile alea pufoso-dulcego-lacrimogeno-romantice, pentru că, vezi tu, atunci e ziua îndrăgostiţilor. Bullshit, zic. Dacă te iubesc, o să ţi-o arăt şi pe 9 februarie, şi pe 15 mai şi în orice dată din calendar, nu numai la comandă.

Şi da, ştiu că e uşor să te topeşti când primeşti pernuţa aia în formă de inimioară, sau cana imprimată cu feţele voastre zâmbitoare, sau lumânărelele şi trandafirii. Da' unde scrie că pe 14 te iubesc mai mult decât de obicei? Sincer acu', te iubesc când îţi aşez fularul să nu răceşti, te iubesc când îţi fac cafeaua, când ţin minte ce ţi-a plăcut din mulţimea de chestii şi mă bat cu două persoane duble cât mine, pentru că şi ele ochiseră aceeaşi chestie, dar ţi-o aduc triumfătoare şi cu un ochi vânăt; când mă trezesc ciufulită şi bufnită, când mă bucur de bucuria ta, când mai rup câte o filă din calendar, când mă uit la ceas şi nu, nu e fix, e chiar şi 22; când e în fiecare zi. Nu la o dată anume. Şi dacă e să fac lucruri drăguţe, le fac fără să ţin seama că da, pentru lumea întreagă e Ziua îndrăgostiţilor; pentru că asta ar trebui să fie în fiecare zi.

Ambii canini împotriva lui 14 februarie.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!