Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte...

Virusul mariaj

Nici măcar n-o să spun nimic despre cum Facebook devine din ce în ce mai mult un instrument pentru stalkeri. N-o să pomenesc nici despre cum m-a băgat în ceață pentru că mi-a schimbat ordinea butoanelor și, după două zile, tot în stânga mă duc să-mi văd notificările, văd că nu-s acolo, mă paranoia puțin și de-abia după, nervoasă pe ăla care a venit cu inovația, mă mut pe dreapta. Nici un cuvințel.

Azi.
Nu pricep ceva: se ia orice cuplu, înainte de căsătorie. Și sunt ei acolo, împreună, discută dulci nimicuri, despre cum tu ești cea mai drăguță, nu tu ești cel mai motănel, ba nu, tu ești cea mai caramea, ba nu, hush, you make me blush, d`astea. În public vorbesc despre orice: muzică, filme, cum ea s-a enervat că nu și-a găsit pantofi, cum o să fie concediul, culoarea perdelelor, politică, filosofie, mișcarea de rotație a apocalipsei, mă rog, orice.
Se-ntâmplă căsătoria, devin familiști și-ncep să iasă cu familiști aidoma lor. Care discutau și ei înainte tot vrăjelile de mai sus. Dar, imediat, se-ntâmplă metamorfoza. Discuțiile devin serioase. Treci pe lângă ei și cuvintele au iz de mucegai. Parcă-s scoase de la naftalina lu` bunicu`.

Se scumpește kilowat-ul. Cu 8 la sută. Ba nu, cu 12, am auzit eu. Îți dai seama cât o să vină factura la lumină? Că noi consumăm cam 2-300 de kilowați pe lună. Păi, cum să-ți mai ajungă chenzina pentru toate? Scumpiri, scumpiri, da` ziua de chenzină vine cu aceeași bani pe fluturaș. Îi vezi, nu-i simți, au zburat.
Și cu telefonul e moarte curată. Ai văzut cât plătim pentru un impuls? Suni două secunde și PAC! ți-au furat impulsul. Niște hoți! Plus că plătești o căruță de bani și, dacă-ntr-o lună nu consumi tot, nu-ți dă nimeni banii înapoi. Adică ar trebui să ne returneze, dom`le, banii pe minutele neconsumate. Așa, ne trag în piept. Plătim fără să le consumăm. Că dacă depășești minutele, știu să-ți ia banii. Niște pungași!
Da` ai văzut că-n Penny zic că e cel mai ieftin, da`dacă te duci în Real, găsești oferte mai bune? Am dat cu o mie de lei mai puțin pe detergent. Dacă aduni o mie de la detergent, cu 5 de la carne, încă o mie la ulei, ehehei, faci de-un litru de benzină.  Da`-ți iau ochii cu reclama, știm noi, mint poporul cu televizorul, asta fac. Și mai zic că suntem liberi. Au vrut revoluție, da` n-au știut s-o facă pân` la capăt. Dacă trăiam noi atunci...

Mă uit la ei. Fizic, până-n 30 de ani. Mental, parcă o aud pe bunică-mea mestecând în barbă că tre`să se mărească pensiile. Discutând cu vecinele ei octogenare și punând țara la cale, plângându-se de orice, prinzându-și urechile în termeni ”moderni” și sărind de la un subiect la altul, pe motiv de Alzheimer. Ele au o scuză: au între 80 și eternitate. Au prins două războaie și cântecul lor de suflet a rămas ”Trăiască regele!”.
Ăștia ce scuză au să se băbească înainte de vreme? Și-n interval de câteva luni, imediat ce au intrat în rândul lumii mature, pe motiv de mariaj. Să fie așa, ca un virus, când îți pui verigheta, ești contaminat? Altfel nu-mi explic cum oameni perfect capabili să ducă o conversație coerentă se pleoștesc ca găinile beldisite și discută ca boșorogii la o partidă de table, în parc.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

”Țigan”, ”jidan”, ”homalău”

S-au isterizat găinile că nu mai au voie să spună unui rrom ”țigan”, că-și iau amendă majoră. S-au isterizat, au adus argumente cum că de ce n-ai voie, și cum să-i mai spui de acum încolo, ba chiar am văzut unu` care se dădea cocoșel direct pe wall pe facebook, băgând sinonime urâte și dezvelindu-și pieptul martir, mai ceva ca Mel Gibson în toate filmele dramatice, cerând amendă. Ce rău a fost și ce rebel. Ce n-a luat cocoșelul în calcul e că îți iei amendă dacă îi spui țigan lu` unu` în față, nu dacă te dai tu coios pe fb, printre prieteni.

În genere, pe ăia pe care-i știu eu, nu-i faci țigani decât dacă ai o dorință totală de a muri. Că dacă li se pare că i-ai jignit, te taie. Atât de simplu. În rest, de ce ai merge prin oraș și te-ai lua de om, făcându-l țigan? Ce ți-a făcut? Ți-a furat caii? Dacă ți i-a furat, și tu te aperi făcându-l țigan, am eu vaga impresie că o să primeze fapta lui, și nu-ți mai dă nimeni amendă. Dacă nu, știind că există legea, cred că ești retardat dacă-i zici așa.

Ține puțin de bun-simț să nu folosești injurii rasiale. E o lege la fel de normală ca aia care spune că evreul te poate da în judecată dacă-l faci jidan. Sau ungurul, dacă-i zici bozgor. Sau gay-ul, dacă-l faci poponar sau curlangiu. Negrul - cioară. Persoana cu deficiențe - handicapată.  Ține de dreptul la demnitatea personală. Ține de legea antidiscriminare. E, din nou, vorba de faptul că întâi suntem oameni, și dup-aia avem sex, apartenență rasială, orientări sexuale, politice, blablabla.

Da` nu, că e vorba de țigani. Așa, și? Am cunoscut oameni care spun că urăsc țiganii, fără ca ăștia să le fi făcut nimic. Doar c-au auzit povești, sau au avut ei o cumnată, a unei bunici din partea vărului de-al treilea al cărui portofel a fost furat de-un țigan. Și eu am cunoscut români care fură, da` asta nu înseamnă că urăsc toți românii. Sau că-i urăsc pe ăia care i-au furat pe alții. Am alte criterii după care urăsc și, de fiecare dată, tre` să-mi fi făcut mie ceva. Nu că am auzit că i-a făcut lu` Cutare. Și nici unui evreu n-o să-i spun ”jidan” pentru că spunea bunică-mea că erau nașpa, și trăgeau la cântar și miroseau a usturoi. N-am cunoscut nici un evreu, sau dacă am cunoscut nu se încadra descrierii. Deci, nu mă afectează.

Doar că găinile tind să ia personal orice găinaț în care n-au călcat. De parcă până acum, până să existe legea, ar fi mers pe stradă împrăștiind ”țigan” în stânga și-n dreapta. De parcă ăsta era singurul cuvânt pe care-l știau și-l foloseau. De parcă le-ai luat demnitatea, interzicându-le să atenteze la demnitatea altora.

Simplu: mi se pare normal să-ți iei amendă dacă spui unui copil la școală că nu vrei ca plodul tău să stea cu el în bancă, că-i țigan. Sau pentru că-i refuzi unuia job-ul, pe motivul ăsta. Că și mie mi-ar plăcea să-și ia amendă ăla care mă face homalău. Simplu și frumos. Că ne naștem egali, chiar dacă mie nu-mi convine că am drepturi egale cu găina care mi le încalcă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Jurnalul durerii - p.1

Îmi simt sufletul greu și distrus. În tăcerea nopții se aude doar mașina vecinului care dă găuri după găuri. Dilema mea majoră e dacă mai are pereți de găurit. Sau poate vine să mi-i găurească și pe-ai mei. Îmi simt sufletul greu și distrus. Nu mai țin minte unde mi-am pus permisul de conducere și asta e o întrebare care mă secătuiește de puteri.

Statusul meu pe facebook de ieri, în care-mi plângeam de milă și amenințam că-mi voi tăia venele pe muzică de Bach n-a strâns decât 3 like-uri și nimeni nu m-a întrebat de ce. Nimeni n-a vrut să mă consoleze. Nimeni nu mi-a băgat în seamă strigătul disperat după atenție. Mâine trebuie să găsesc ceva mai lacrimogen și mai disperat. Poate voi pune pe Twitter că sunt pe scăunel, cu ștreangul strâns de gât. Iau măsuri pentru o cămașă.

Înțeleg durerea adolescentului miop, care se simțea trist fără nici un motiv. Nici un motiv nu am, dar dacă n-aș avea activitatea tristeții adânc întipărită-n mine, ca un șut în fund, ce aș mai face? Cum mi-aș mai umple nopțile, și zilele, cu ce aș mai atrage? Până și Păunescu spunea că îi place mai mult când sunt tristă. Mă rog, când e ea, aia pentru care scria el, da` Păunescu e mort, deci pot pretinde că scrie pentru mine. Îmi însușesc tristețea și afectarea și mă plâng liniștită în public.

Zâmbesc hain când pică vreun fraier care chiar să mă creadă. Am o figură lungă și trasă, de parcă n-aș fi mâncat aseară juma` de pizza și trei beri. Nici măcar poftă de mâncare nu mai am, zic, gândindu-mă c-o să-mi iau și-o șaorma, după ce-mi trece publicul.

Cred că sufăr de depresie în trepte. Mai urc o treaptă, mă mai deprim puțin. Când eram mai tânără, oboseam de-abia la etajul 6; acum obosesc la 2. Așa, zi-mi că încă-s tânără, și dacă aș fi mai tânără aș fi minoră. Gâdilă-mi orgoliul. O să mă plâng mai cu stil dacă viitoare, poate puțin mai finuț. Prea tristețea mea voalată atrage.

Și mai am și-o maximă pregătită pentru mâine. Durerea absolută nu te-a cunoscut pe tine. Câtă profunzime. Mă mir eu pe mine de unde le mai scot. Prea genial! Dar îmi simt sufletul greu și distrus. Pârț!
Continuarea capodoperei, după ce mă simt bine în seara asta. După ce uit că trebuie să fiu deprimată și distrusă. În timp ce mai caut niște motive și inventez niște povești.
Ce bine e să fii boem! Pârț!

Pân` la următoarea aberație, la bună vedere!

Status laxativ

Din ciclul ”unii au prea multe sentimente”.

N-am nimic cu ăștia foarte sentimentali. La fel cum unii transpiră maioneză, ei transpiră sentiment. Mă enervează doar când îl transpiră peste mine. Un soi de potop. Cât de mult suferă, cât de mult regretă, când de mult dor încape într-o singură frază. Da, Facebook again.

Nu m-ar deranja dacă toate frazele pline de sens și încărcate de durere sinceră și adevărată ar rămâne frumos pe wall-ul lor. Un spațiu privat și personal. Dacă vreau să-i cunosc durerea, intru în spațiul lor și-mi încarc bateriile cu lacrimogen. Sau să-și facă blog și să-și smulgă părul de disperare acolo. Nu printre muzică bună, 9gag și joculețe.
Da` dacă nu vede toată lumea cât suferi, înseamnă că nu suferi cu adevărat. Cu cât te vede mai multă lume, cu atât vor empatiza mai mulți cu tine, îți vor da sfaturi, te vor încuraja, te vor băga în seamă. Attention whore.

”Miss u...” Dacă se trezește cutare să întrebe de cine ți-e dor, îți iei o mutră încordată, puțin constipată, un aer de Andrea del Boca când a aflat că nu e orfană, da` că tat`su n-o recunoaște, și tastezi importantă ”nu e problema ta, știe el cine” sau, mai misterios, ”secret”.

Păi, dacă tot nu dai detalii, de ce pana mea ai ținut morțiș să faci public? Ca să se vadă ce suflet mare ai și cum încă te doare că ți-ai rupt unghia cu forfecuțul cel nou și ți-e al naibii de dor de forfecuțul cel vechi? Da` să nu se știe că e vorba de el. Să păstrezi o aură de Agatha Christie. Dacă pică vreun fraier care să creadă că de el ți-e dor, cu atât mai bine. Poți să dovedești cu statusurile cât de fidelă i-ai fost și cât ai plâns după el. ”Uite, baby, până și pe facebook tot după tine tânjeam”.

Un soi de mesaj subliminal. Ca alea care tot așteaptă să le ofere El inelul, El se face că plouă, așa că ele postează poze cu inele de logodnă, rochii de mireasă și cărucioare pentru copii. Poate-poate pică fraierul.

Și-am văzut atâta durere on-line în ultimul timp încât, dacă n-aș ști mai bine, aș crede că toată lumea e într-o depresie continuă, pe cale să-și taie venele. Bine că e doar on-line. Că-n viața reală, toată lumea pare să se simtă al naibii de bine. Da` singur cu tastatura ta, te-apucă dorința de a împărtăși întregii lumi că suferi. Că altfel nu prea te bagă lumea-n seamă. Drama se vinde mai bine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

ID dinamic

Mă enervează ăștia care-și schimbă poza de profil facebook de câteva ori pe zi. Eventual și numele, ca să nu mai știi cine, care, cum și ce fel. Mă enervează și mă bagă-n ceață. Nu pricep, e narcisism și vrei să vadă lumea cât de mișto ești tu în diverse ipostaze care seamănă a poze de agățat, sau te urăști atât de mult, încât nu știi care față a ta o urăști mai mult?

Eu nu am obiceiul să rețin nume care vin foarte multe, deodată, înspre mine. Îmi știu cunoștințele de pe facebook, da` nu când își schimbă poza și numele de parcă ar fi căutați de FBI. Sau ar vrea să prindă un contract gras cu Playboy-ul, fără să pară că le-au trimis cv-ul direct în poștă.

Primul instinct e să mă-ntreb cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei. Mă prind cine ești, dacă fac cercetări amănunțite. Da` nu mereu am chef de asta. Așa că rămân interzisă câteva secunde, și-mi aduc aminte că am și cunoștințe cu identitate dimanică. Mai ceva ca un IP. Mă liniștesc, mă obișnuiesc cu Cutare și, peste câteva ore, intru din nou în paranoia. Cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei? A, tot tu. Hotărăște-te! Lasă naibii poza aia în pace, nu mai umbla la setări și drăcovenii!

Vrei să-ți crești numărul de prieteni, ieși la o cafea. Vrei să-ți crești numărul de like-uri, crește-l în viața reală. Nu mai îmi spama retardarea cu schimbări on-line. Nu faci decât să mă enervezi, să dau unfriend, să dau unlike, să ignor, să nici una din variantele pe care le-ai prefera tu.

Poze lascive, lascive, din ce în ce mai lascive. Gata! A înțeles toată lumea. Ai pozat în diverse poziții, în diverse outfit-uri lipsă, peste tot cu gura întredeschisă, come, baby, take me now, mă enervează femeile care pozează cu o mimică afectată și cu gura întredeschisă dar, na, te cunosc de mult, mă enervezi, da`nu te mai juca cu poza de profil. Atât. Las-o câteva zile, să mă obișnuiesc cu cine ești. Sau, dacă tot o schimbi constant, bagă și reminder: mi-am schimbat poza, eu sunt. Nu te panica!

Sincer, cu tot feminismul activ care zace-n mine, nu pot să nu observ că bărbații sunt mai puțin psihopați. Cel puțin în legătură cu identitatea lor on-line. Nu-și schimbă poza cu secolele, iar când și-o schimbă nu bagă 2 în 1 și schimbare de nume. Probabil au același nivel de autism ca și mine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Art. 206

N-am înțeles moda care spune să iei poza lu` Cutare și s-o expui, să vadă toată lumea cât e de nasol/cocalar/duck face/manelist/obez/etc. Normal că m-am amuzat pe cocalari și pițipoance, dar aș fi putut să trăiesc și fără.

Pân` la urmă, ca ce chestie să te bagi în viața lu` ăla, în profilul lui propriu și personal, și să scotocești, să alegi și dup-aia să expui? Poa` să facă ce vrea din viața lui pe net. Dacă are chef să apară cu paiete cusute pe piele, treaba lui. Nu omoară pe nimeni, nu incomodează pe nimeni, lasă-l în plata lui să fie jalnic și retardat. Că-l expui tu, nici nu-l schimbă, nici nu-l șlefuiește.

Ca și cum s-ar apuca maneliștii și-ar face mișto de pozele lu` Cutare metalistul. Cam tot pe-acolo. Atât timp cât nu te intersectezi, n-ai nici o tangență, nu te incomodează, la ce bun să te dai rotund și vertical?

Mi se pare invadare de spațiu propriu și personal să scobești în intimitatea lui doar pentru a te erija în rol critic. Și nu pentru că te-a deranjat persoana lui, ci pentru că e fun să te iei de el. Din plictiseală.
Iar insulta și calomnia sunt în continuare infracțiuni. Am zis.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vindecare totală

Cică întreaga ta viață tre` să fie pe facebook. Câți ani ai, ce înălțime, cu câte persoane te-ai culcat și, cel mai important, dacă ești single sau cuplat. De parcă ar interesa pe ăia de-i ai în listă foarte mult asta.
Simplu: îți sunt prieteni pe bune, știu și fără facebook, sunt amici/cunoștințe/total necunoscuți pe care nu știi exact de ce îi ai în listă - n-are de ce să-i intereseze.
Bine, mai e și categoria stalker, care tre`să știe tot pentru că, dacă nu știe, crapă fierea, și vai, să se-ntâmple ceva și să nu fie la curent, e tragedie națională. D`ale facebook-ului.

Partea care m-a făcut confuză, e alta. Departe de socializare.
Poveste tristă. Despărțire între el și ea, după mult timp de stat împreună. Adică mult. Și ea, care încă mai suferă după tot ce-a fost frumos. Adică, normal, mai stă seara în pat, singură, și-și aduce aminte toate momentele frumoase pe care le-au petrecut împreună. Ce frumos era când el îi aducea cafeaua la pat dimineața, și ce bine se simțeau râzând la glume doar de ei înțelese, și cum o învelea protector să nu-i fie frig, ba chiar și cum a alergat atunci prin ploaie, pentru că trebuia să-i ia antinevralgic, și farmacia era după colț, dar erau fulgere și tunete, și a venit ca vântul și ca gândul și i-a adus pastila salvatoare.
Oofff, cum să nu oftezi din toți rărunchii și să nu-ți aduci aminte? Om ești. Și-i normal din când în când să te mai pălească nostalgia, mai ales că nu treci așa ușor peste câțiva ani de eu + tine.

Dar vezi tu, că despărțirea s-a produs hăăăăăt, tocmai săptămâna trecută. Alertă! Alertă! Cum adică ÎNCĂ mai ești nostalgică? Păi, nu trebuia să fii în fundul patului, cu găletușa cu-nghețată, cutia cu șervețele și planul de recuperare? Nu așa trebuia să fie? Adică, pana, mea, îs câțiva ani la mijloc, nu câteva zile amărâte. Înseamnă că, la rata asta de vindecare, luna viitoare te și măriți. Cu altul, evident.

Oi fi eu defectă. Pe bune, știu că sunt. Da` tot mi se pare puțin bizar. Confuzie maximă. Și, dac-aș fi mai realistă, m-aș gândi că a fost un joc. De plictiseală. Sau o discuție de dragul discuției. Poate.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Facebook-holic

Mi-am făcut cont pe facebook undeva pe la începutul lui 2010. Anterior, avusesem cont pe hi5; l-am închis, şi-am zis să-nlocuiesc. M-a ţinut vreo săptămână, şi-apoi nu am mai intrat pe el. Am reînceput faza facebook acu' câteva luni. Şi da, recunosc, când ajung acasă deschid mail, blog, facebook.

N-am cei mulţi prieteni, n-am răbdare să mă uit pe toate pozele şi pe toate feed-urile, din când în când mă mai bag în seamă. Cică facebook-ul ar trebui să fie o reţea de socializare. Să ne cunoaştem om cu om, să discutăm, să descoperim prieteni foşti sau viitori, să ne reconectăm la trecut şi să descoperim un viitor.

Bullshit, zic. Da, îmi place să descopăr persoane pe care le-am cunoscut odată. Îmi place să ştiu că încă mai trăiesc, că poate sunt fericite, dar să fim serioşi, câtă fericire poate fi în viaţa cuiva care-şi updatează profilul măcar o dată pe zi? Recunosc cu lăbuţa pe inimă că am şi persoane pe care le displac total, care-mi atrag atenţia. Nu le am în lista de prieteni. Dar da, îmi creşte inima când văd că au câte un status trist. Când le văd buşite şi terminate. Oameni suntem, doar. Oameni? Păi, asta nu-i umanitate. Şi-o zic, ştiind că o fac.

Nu-i umanitate să trăieşti din like-uri. Nu-i umanitate să numeri câte like-uri ai avut tu, în raport cu alţii. Nu-i umanitate să trânteşti câte un status şmecher doar ca să faci sânge rău altuia. Nici să intri pe profilul lui cutare doar pentru a jubila când se simte rău.

În aceeaşi ordine de idei, am persoane care-mi plac, şi pe care nu le am ca prieteni. Din diverse motive. Dar mă bucur mai mult să ştiu că le e bine, decât să văd smile-ul ăla pus ostentativ pe facebook.

Prieteni... Prieteni nu's ăia 150 pe care-i ai pe net; sau mai mulţi. Ăia sunt, posibil amici. Cel mai probabil, cunoştinţe. Sau nici măcar atât. Poate ţi-a plăcut o poză, şi i-ai dat friend request, ca să te dai mare pe cine ai în listă. Sau poate ai vrea cu tot dinadinsul să cunoşti persoana respectivă dar, să fim serioşi, n-o să se întâmple niciodată. Nu datorită facebook-ului. Cine spune că şi-a găsit prieteni adevăraţi pe net (şi subliniez pluralul) ori nu ştie ce-i aia, ori minte de îngheaţă apele. Pentru că, pe bune acu', n-ai cum să ai jdemii de prieteni. Prieten e ăla pe care-l suni primul când îţi crapă măseaua. E ăla care te ajută să ieşi din belea. E ăla care stă lângă tine când te operezi. Ăla căruia i te plângi, care te ridică, care te şterge de praf, cu care-ţi permiţi să te îmbeţi şi să-ţi plângi tot amarul, fără să te temi c-o să fii "tagged" a doua zi dimineaţă; şi nu poţi da primul telefon în acelaşi timp la 100 de persoane. Nici măcar la 10.

Şi da, e o adevărată viaţă pe net, acolo. Da' e virtuală. Un like nu înseamnă că omul ăla o să te ia în braţe când ai nevoie. Înseamnă doar că tu ai atâta nevoie de chestia asta, dar n-are cine s-o facă. Şi asta e trist. Să cauţi alinare pe net, pentru că live n-ai cum.

Nu, n-am de gând să pornesc o cruciadă împotria facebook-ului. Nici măcar n-am de gând să-mi închid contul. Spun doar că e ca atunci când ajungi să joci ani întregi acelaşi joc, şi nu te poţi opri. Nu mai ai viaţă; ai doar facebook. Te hrăneşti cu asta; trăieşti acolo. Spun doar că ar trebui să se facă diferenţa între reţea de socializare, şi socializare în sine. Şi să ne purtăm cruciadele în alte moduri; prin telefoane, dacă faţă-n faţă nu se poate, dar nu pe un site care creşte, pentru că tu n-ai tupeul să suni.

P.S. - video-ul ăsta mi-a dat ideea. Ştiu că e lung, dar urmăriţi-l până la capăt. Merită. Dacă pot face din asta un argument, mie mi-a zburlit codiţa; într-un mod sad.