Aș scrie pe domeniul meu

Am prins vremurile când ceea ce scriai era scris cu creionul pe hârtie. Cu stiloul, pixul, ba chiar am avut și-o încercare de a scrie cu pana. Eșuată, pentru că penele mele se rupeau rapid și cam la 2-3 litere exista câte o pată de cerneală. Dar am încercat-o și pe asta. Cu orice aș fi scris, scriam pe hârtie. 

Am încercat scrisul cu dreapta, cu stânga, de la dreapta la stânga, cu majuscule, înspre stânga, stas, de mână, legat, dezlegat, codul morse, alfabetul arab, numește mania scrisului și eu am încercat-o.

Am umplut caiete mici, caiete studențești, agende, caiete din alea mari cu coperți de carton presat, carnețele, mulți copaci au murit din cauza mea.

Am scris pe orice, oricum, cu mania de a nu uita. De a nu lăsa nimic să treacă neobservat, de a zâmbi când o să recitesc, peste ani, poezii stupide din clasa a IV-a sau ”cugetări de valoare” și romantisme patetice din  gimnaziu.

Mai târziu am crezut că vreau să fiu jurnalist. De presă scrisă, evident. M-am jucat de-a jurnalistul și-am văzut că, oricât de mult ai vrea să crezi că da, jurnalistul nu spune adevărul. Nu poate să spună ce crede, nu are voie să spună ce-a văzut sau ce-a trăit, nu poate să fie liber. Jurnalistul e un câine în lanț. Și-am renunțat la lanț. Și la jurnalism de presă scrisă.

M-am întors la caietele mele, care s-au transformat în timp în documentele mele în word și tot n-am putut scăpa de mania jurnalismului. Dar jurnalismul ăla în care nu-ți dictează nimeni ce să scrii sau când. Jurnalismul ăla liber, pe care l-am văzut eu în filme, jurnalismul ăla idealizat, care e o împletire între jurnalist și scriitor, care n-are nimic de-a face cu apartenența politică sau cu interesele altora. Care nu ține decât de tine și de părerea ta.

De asta mi-am făcut blog. Ca să pot să fiu jurnalistul care-mi doream cândva să fiu, fără ca de asta să depindă salariul meu la sfârșit de lună. Să pot să scriu fără îngrădiri, să pot să râd de cine vreau să râd, să pot să plâng în cuvinte, să pot să mă enervez când e de enervat și să laud când e de lăudat. Fără să-mi spună nimeni ce să scriu, cum să scriu, până când să scriu.

Mi-am făcut blog ca să nu mai moară copaci pentru maniile mele. Să nu trebuiască să dau din mână-n mână caietul cu pagini scrise mărunt, să nu trebuiască să mai inventez un alt stil de a scrie, să am locul ăla, doar al meu, în care pot spune exact ce vreau, în maniera pe care o aleg eu.

Deocamdată-s pe blogspot. Am fost de la bun început acolo, și-a existat o perioadă în care spuneam că nu m-aș muta. Oamenii nu se schimbă; se maturizează. Acum vreau domeniu. Un domeniu care chiar să fie al meu, să nu depind de extensii, terminații, redirecționări. Vreau să fac legea pe blogul meu, vreau vizibilitate, vreau expansiune. Și asta nu se poate fără domeniu.

De ce aș alege namebox? Sincer, în primul rând din cauză de preț. În al doilea rând pentru că oferă suport tehnic 24/24, și cel puțin la început chiar aș avea nevoie de ajutor. Nu mi-s geniu tehnic. Uptime, back-up, bani înapoi în 30 de zile, acum fac reclamă.

La fel de sincer spun că, în momentul ăsta, aș alege namebox pentru că oferă Domeniu.ro + Găzduire Advanced SSD și Domeniu.com + Găzduire Beginner pe un an ca premiu 2 și 3. Habar n-am care e faza cu găzduirea, cine e mai bun decât care, nu știu decât blogspot-ul, deocamdată. Deci da, i-aș alege pentru că mi-ar oferi posibilitatea să-i încerc.

Și da, la concursul cu pricina, există și premiul I, un ipod shuffle, da` eu particip pentru 2 sau 3, deci baftă celorlalți pentru locul I!

Pachet de blogger

Am spus că nu m-aș muta de pe blogger.
A trecut timpul. Mă bate gândul să mă mut pe domeniu propriu. Un .ro doar pentru mine.

De asta mi s-au aprins beculețele când am citit că Lucian Florescu, în combinație cu cei de la namebox pun la bătaie un domeniu plus găzduire advanced pe o perioadă de 12 luni. Condiție? Să spun de ce îmi doresc un domeniu într-un comentariu și să fac această postare.

Și de ce-mi doresc un domeniu? Pentru că vreau altceva. După 3 ani de blogger, it`s time to move on. Vreau o mai mare libertate, vreau să mă joc cu tema, statisticile, logo-ul din nou, fără să renunț la ce am adunat în timp. Vreau să mă mut, nu s-o iau de la capăt. Oricine vrea, la un moment dat, o casă nouă; la fel cum vrei o rochie nouă, un parfum nou, sau o carte nouă. Fără să renunți la celelalte, care au fost și ele noi, cândva.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Farmece, magii, vrăjitorii

Mă uitam la bunică-mea. Nu se machia, avea în schimb mereu ruj roșu și manichiura făcută. În rest, naturală. La 70 de ani, avea tenul pufos,  câteva riduri și pielea elastică. Nu pricepeam, pentru că restul bunicilor aveau pielea bătucită, mai ridată decât pieile elefanților. Bunica, fostă domnișoară de pension, mi-a zis că toată viața ei s-a spălat pe față cu caimac de lapte. De asta are tenul pufos și riduri infime.

Cealaltă bunică se machia. Puțin fond de ten, puțin roșu în obraji, prea puțin ruj, prea puțin lac de unghii. Pielea pufoasă. Fără riduri. În fiecare seară, în fața oglinzii, se demachia și-apoi se dădea cu cremă de față. Farmec. Nu, nu fac reclamă. Cred că era singura accesibilă pe vremea aia, acum, hăt, 30 de ani în urmă.

Mama a încercat de toate. Creme, măști, ceaiuri. Am ajuns odată acasă și ea era asezonată cu semințe de roșii, pentru că și-a făcut mască dintr-o roșie, și-acum aștepta să-și facă efectul. Altă dată a fost sacrificată juma` de banană. Altă dată kiwi cu portocală. Nu știam niciodată ce culoare o să aibă mama când ajung acasă. Depindea de ce va folosi pentru ritual. Am vizualizat-o mult timp, în fața bolului cu poțiunea magică scandând sacadat ”argan, gălbenele și aloe vera, amestecă, amestecă, de ochi, dintre ochi, peste malul mării, blablabla” și ieșind chestia cremoasă pe care și-o întindea pe față. 10-15 minute, dat jos, cremă de față, ten intact.

Arganul suna ca un argat, gălbenelele erau alea pe care le făceau ceai când te durea stomacul, aloe vera mi-o băga pe gât dimineața, că face bine la detoxifiere, era amară și înțepa. Ce căutau toate pe fața maică-mii mi-a luat mult timp să-nțeleg. Până când am crescut și-am realizat că pielea mea frumoasă n-o să fie frumoasă pentru veșnicie, decât dacă am chef să mor la 35 de ani. Ceea ce n-am de gând. Că, pentru a mă păstra cu tenul meu de 15 ani, trebuie să lucrez. Că nici bunicile, nici maică-mea nu erau nebune, nu erau vrăjitoare, nu știau să facă farmece, doar se foloseau de ce le dădea natura ca să-și mențină tinerețea. Să se bucure de viață.

Nu pot folosi aceeași cremă de două ori. Tenul meu o refuză. Așa că alternez, schimb, revin la ce mi-a plăcut mai mult. Gama Farmec Natural m-a scăpat de căutat produse. În general. Cremă de față și demachiant cu gălbenele, șampon cu argan și cremă de mâini cu aloe vera. Poțiunea maică-mii, distribuită pe tot corpul.

Eu nu m-am îndrăgostit de viață. Eu o iubesc deja. ”Îndrăgostește-te de viață” îi spui cuiva care și-a pierdut interesul pentru. Și-i dai motive s-o iubească din nou.

Iubești viața când ai motive s-o iubești. Iubești viața când ești împăcat cu tine însuți. Iubești viața când te iubești pe tine. Eu, una, mă iubesc mai mult știind că fac tot posibilul să nu-mi arăt vârsta pe termen lung, pentru că m-ar deprima total ca la 40 de ani să și arăt de 40. Yoko Ono style. Și dacă asta înseamnă creme, cremițe, poțiuni și loțiuni, atunci iubesc viața și iubesc toate micile artificii care mă ajută.

Într-un fel, m-a făcut să mă simt bine că nu sunt singura persoană ”de vârsta mea” care-și face probleme pe riduri și elasticitatea pielii. Giulia, ambasador gama FarmecNatural, are aceleași dileme ca și mine. Generația e de vină...  

Cât despre ce înseamnă frumusețea naturală... Poți să fii natural cu dread-uri, cu pierce-uri, cu tatuaje, cu bagajul de cosmetice, purtând piele, blană, bumbac, fiind vegan, vegetarian sau carnivor convins, punk-er, geek sau Amish, femeie sau bărbat, poți fi natural și frumos sau frumos natural fiind cine ești. Și dacă natura te ajută să-ți menții frumusețea naturală, cine sunt eu să mă pun în calea naturii?

Am învățat în timp că frumusețea naturală nu înseamnă să nu te epilezi, să nu folosești cosmetice, să nu te machiezi, să nu te pensezi. Natural nu mai înseamnă demult femei cu riduri și păr la subraț. Natural înseamnă, cel puțin în prezent, fără operații estetice. Lipsa ridurilor fără Botox, gât frumos fără intervenție chirurgicală, fără laba gâștii, dar fără să apelezi la bisturiu.

Mi-am observat primul rid, de expresie, pe frunte. Atunci am intrat în depresie. Îmbătrânesc, viața mea se termină aici, atât mi-a fost! Mi-am dat două palme și mi-am revenit. Natural înseamnă demachiat în fiecare seară, loțiune tonică, cremă. Și-a doua zi tenul meu arată frumos. Arată mai puțin decât ce-mi strigă buletinul. 

Și viața nu se termină cu primul rid. Viața începe cu primul rid evitat.

SuperBlog Spring, etapa 1.

Spring time

Pentru că n-a mai fost concurs de mult, pentru că a venit primăvară, pentru că un maraton e mereu binevenit, pentru că e prima ediție de nou sezon, pentru că-mi place, mă-nscriu și particip la Super Blog Spring 2013.

Pân` la următorul consurs, la bună vedere!

Finish again

Și-a venit și momentul ultimei postări pentru SuperBlog, de anul ăsta. De mâine, revin doar nervii, revelațiile și maniile mele.
Dar, pentru că e tradiție și pentru că se cere o încheiere...

E al treilea an în care particip. N-am putut să nu observ că, de la an la an, regulamentul se îmbunătățește. Devine mai clar, mai strict, se-nvață din anii trecuți și se respectă mai mult cerințele. Faptul că pentru fiecare probă a fost termen de o săptămână mi-a ușurat munca. Chiar dacă multe dintre probe le-am postat în ultimul moment.
S-a respectat partea cu penalizările, temele au fost mai libere și cu accent mai mult pe creativitate, s-a simțit lipsa sponsorilor gen Asus și AMD, nu doar la nivel tehnic ci și, de ce să nu recunosc, la nivel de premii. Poate la anu` vor fi din nou printre sponsori. Dar anul ăsta a fost o competiție puțin mai degajată, cel puțin la nivel de probe.

N-am înțeles însă, oricât aș fi încercat, ce s-a întâmplat cu juriul de anul ăsta. Mi s-a părut mai dezinteresat, mai subiectiv, mai greu de ghicit, în ciuda faptului că parte dintre persoanele din juriu au fost aceleași ca anul trecut. Au fost probe la care mă așteptam la mai mult măcar prin comparație, și probe care m-au uimit prin punctajul mare, când nu mă așteptam. Mă rog, juriul e tot uman, oricât am cere imparțialitate.

Dacă paticipanții trebuie să respecte un dead-line, aș sugera același lucru și pentru juriu. Pentru că unele note ori s-au dat extrem de târziu, ori s-au dat pe tranșe. La fel aș sugera, dacă se poate, să fie citite toate postările participante și abia apoi să se facă notarea. Doar citind tot poți face o comparație și decide cine ce punctaj merită. Dar chestia asta mă-ndoiesc că poate fi trecută în regulament.

Sponsor preferat. Aici e greu. Aș putea numi pe cei care mi-au dat 100 de puncte. Ar fi subiectiv din partea mea. Așa că o să spun LuxuryGifts, chiar dacă am avut un 55 de la ei. Mea culpa. Mi s-a părut cel mai implicat. Cu explicații la notare, cu explicații în plus la cerință, cu comunicare pe tot parcursul competiției, cu dead-line respectat.

Cu toate că regulamentul s-a îmbunătățit, organizarea a fost mai bună, sponsorii mai implicați, nu pot să nu observ o deteriorare din ce în ce mai mare a participanților. Și nu sunt eu omul care să arunce cu pietre. Dar când toată lumea pornește cu ideea că va ieși pe primul loc și vede că nu se întâmplă așa, și-ncepe să arunce cu noroi în stânga și-n dreapta, încep să mă-ndoiesc de maturitatea sau calitatea oamenilor.

Și mi-a plăcut că notele nu s-au făcut publice. Public a fost doar clasamentul. Oricât ar spune unii că e lipsă de transparență. Te interesează capra vecinului? Pune și fă, frumos, calcul pe hârtie. Altminteri, nu văd de ce te-ar interesa altă notă decât a ta.

Nu m-am implicat în discuții pe forum, mi-a rămas acolo, undeva, un spin de anul trecut, când ce am publicat pentru SuperBlog a fost atacat direct pentru că a fost notat mult peste așteptările unora, am văzut că și anul ăsta se practică râca pentru ocupanții primelor locuri, mă gândesc că dacă toți am ieși pe primul loc n-ar mai fi o competiție, ar fi act de caritate.

Am citit postări veninoase a propos de sponsori, de organizatori, de participanți, am citit postări bune, postări geniale, postări slăbuțe bine cotate, am citit simplu, am citit muncă, am citit je m`en foutism, am văzut mai multă răutate decât în anii trecuți, am simțit subiectivitate și discriminare și, peste toate astea, nu mă pot opri să nu apreciez implicarea organizatorilor, care au răspuns promt și decent tuturor.

Pân` la următorul SuperBlog, la bună vedere!

Radio SuperBlog

Pentru a exista o competiție, ai nevoie de-o idee, de sponsori și de participanți. Ca să ai participanți, ai nevoie de parteneri media. Da, e simplu să crezi că viitorii participanți se vor anunța între ei și vor da sfară-n țară despre existența competiției dar, dacă te bazezi doar pe asta, s-ar putea să realizezi că ai prea puține persoane informate, deci nici o competiție. Așa că ceri ajutorul partenerilor media. Să facă cunoscută competiția, să trezească interesul publicului, să te facă cunoscut. Pe tine - organizator, pe ea – competiție, pe ei – participanți și sponsori.

Teoretic e simplu să fii partener media SuperBlog 2012. Promovezi, în funcție de aria ta de dezvoltare. RadioLynx.ro face emisiuni cu și despre organizatori, participanți, sponsori. Trilulilu, Connect, PHOTO Magazine, PRwave.ro, 121.ro și JurnalLifeStyle.ro pot afișa banner-ul SuperBlog, pe Robintel.ro, Obisnuit.eu, MoneyWatch.ro și ArenaIT.net pot exista articole despre concurs, informații generale, anunțul de-nceput și concluziile de final. Fiecare partener după dorință și plăcere.

Dac-ar fi să lucrez în media, să trebuiască să promovez SuperBlog, mi-ar plăcea să fiu om de radio. Să fiu vocea care vorbește despre competiție, omul care sună participanții, să-i întrebe ce părere au despre concurs, omul care cunoaște și organizatori și sponsori, omul care te face să-ți pui întrebări și care-ți aduce răspunsurile.

Ținând cont de faptul că există deja o emisiune dedicată SuperBlogului în fiecare an, formatului existent i-aș adăuga o bucată de timp dedicată participanților. Pentru fiecare probă, după ce se acordă notele, aș invita persoana cu cel mai mare și cel mai mic punctaj. Să-și spună părerea în direct. Și vocilor nemulțumite în scris, le-aș da ocazia să-și exprime nemulțumirea on-line. Oare vor fi la fel de furioși și pe post?

De asemenea, ar exista și o rubrică de ”contestații în direct”. Sigur e simplu să contești ceva în scris, dar oare cum ar fi contestațiile în direct? Cum și-ar susține participanții contestația, cum și-ar motiva juriul nota, tot în direct? Cum ar fi să explici pe loc ce ți-a plăcut, ce ți-a displăcut, cum ai făcut departajarea?

Ar exista și-un top al preferințelor, legat de probe, de sponsori, de participanți. Mai multe top-uri, cu vot live, lansat la începutul fiecărei emisiuni, cu numărătoare la sfârșit. Un grad de interactivitate mai ridicat. E știut faptul că suntem tentați să dăm mai mare atenție informațiilor care ne implică direct.

Și cred că ar fi 2-3 emisiuni pe săptămână legate de SuperBlog. Comunicarea intensă ar atrage un public mai larg și, dezbătând mai multe aspecte, tind eu să cred că ar scădea nivelul de nemulțumire acuzat de participanți și, prin cunoasterea mai în amănunt a persoanelor care notează, ar fi mult mai ușor să știi cine, ce apreciază.

În plus, o publicitate intensă cred că ar stârni curiozitatea celor care n-au participat și i-ar tenta să-ncerce o participare în edițiile viitoare. Ar stimula sponsorii care s-au retras sau au ezitat să mai sponsorizeze să încerce o colaborare la anul; publicitatea atrage mereu.

Deci da, mi-ar plăcea să fac partea de radio, pe post de colaborator media cu RadioLynx. Scrisul oricum îl practic intens, deci nu știu ce suflu de nou aș putea aduce colaborând cu partenerii media pe partea de redactare scrisă. Poate doar o părere personală asupra articolelor de la fiecare probă, un soi de rezumat al celor implicați, eventual cu pronosticuri despre ce articol va primi punctaj maxim. Asta ar putea fi făcută colaborând cu oricare dintre partenerii media axați pe scris. Și cred c-ar prinde la public, cu toate că ar fi o muncă titanică. Ținând cont însă de faptul că nu sunt decât 2 luni pe an, zic eu că ar fi binevenită ideea.

Cam atât despre cum aș colabora eu cu partenerii media pentru a promova SuperBlogul. Nu știu cât de fezabile sunt ideile mele dar da, dacă ar fi să promovez competiția, aș încerca, pe cât posibil, să mă țin de program. Și dacă ai ideea primară, promovarea vine de la sine. 

SuperBlog 2012, etapa 29

De la cutie de carton la card de memorie

Prima unitate de stocare pe care am avut-o, a fost o cutie. Nu, nu o cutie electronică, o cutie de lemn. Mi-am dorit-o, am tânjit după ea și, într-un final, s-a îndurat tata de mine și mi-a meșterit-o. Propria mea cutie de stocare. În care puneam tot felul de tâmpenii, de la ambalaje la bile colorate, de la șuruburi la pietre perfect normale, dar care mie mi se păreau fantastice. Acolo-mi îngropam secretele, acolo îmi ascundeam comorile, aia era comoara piraților, în viziunea mea.

Să-mi fi imaginat eu că ”mediu de stocare” e cu totul altceva decât o cutie fizică, cu conținut fizic, în condițiile în care nu știam cum arată un calculator decât de la televizor? Să-mi fi imaginat că poți stoca idei altfel decât pe hârtie, scrisori altfel decât în plic, muzică și filme altfel decât pe casete sau orice informație altfel decât în dosare atent prinse cu șină? Departe de mine gândul.

Am crescut în ton cu evoluția. Am prins compul cu hard de 40GB, stick-ul de memorie de 124Mega, mail-ul la care puteai atașa un maxim de 5Mega, cd-ul de 700Mega și am supraviețuit.

Am crescut eu, a crescut și spațiul de stocare. Au apărut spațiile virtuale în care puteai să îndeși informații dacă nu te ținea hard-ul sau dacă nu voiai să le păstrezi în casă. La care puteai avea acces oricând, de oriunde. Un soi de seif în bancă, pentru bunurile pe care nu vrei să le ții lângă tine, dar la care vrei să poți ajunge atunci când ai nevoie.

Au trecut timpurile în care transferam filme de pe hard pe hard, când îți lua o veșnicie și 2 cd-uri să tragi un film mai lung, când trebuia să trimit 5 mail-uri cu 10 poze. 

Au trecut timpurile în care îmi făceam probleme că nu am loc pe hard să-ndes toate filmele care-mi plăceau, și trebuia să cumpăr cutii întregi de cd-uri ca să le am aproape. 

Au trecut timpurile în care facturile veneau în plic, le scoteai frumos, le plăteai și dup-aia păstrai chitanțele în dosare frumos aranjate. Acum le plătești on-line și proba că le-ai plătit e tot on-line.

Mediul de stocare a evoluat rapid de la cutii de lemn la cutii de carton, de la cutii de carton la hard-disk, stick de memorie, servicii gen Cloud, hard-disk extern și, în prezent, forma supremă, card-urile de memorie. Mici și încăpătoare.

În timp, presupun că vor ajunge la nivel de microcip, pe care să-l poți implanta direct sub piele și să porți frumos și ușor informația cu tine. Din ce în ce mai mici, cu capacitate de stocare din ce în ce mai mare. Și mi le imaginez ca antibioticele din copilărie, un soi de capsule care conțineau tot ce aveai nevoie, bicolore și plasticate, doar că în viitor nu vor conține prafuri medicinale, vor conține amintiri, și informații, și lucruri importante, și nimicuri, și toate la un loc.

Sau poate viitorul va fi împlinirea unei legende vechi care spunea că-ți păstrezi amintirile în fiecare fir de păr. Poate că ne vom stoca amintirile, informațiile, jocurile cu alții, cuvintele nespuse, totul nostru, în firul de păr. Poate vom avea cu toții părul lung, nu din dorința estetică, ci pentru că totul nostru va fi acolo. În noi. Cu noi. 

Nimeni nu trebuia să-ți atingă părul; cea mai mică atingere era un viol direct al intimității, și-un viol al amintirilor, ca o parolă spartă. Prin atingerea părului, îți furau în legendă amintirile; prin atingerea părului, în viitor îți vor fura informațiile.

În prezent am părul scurt și-un stick modest, de 4GB, pe care-l folosesc pentru transfer de poze, documente word, filme și muzică. Un card de memorie la telefon, pe care cred că-mi va lua mulți ani să-l umplu. Mi-aș dori un HDD extern, mic, delicat și ușor de transportat, pe care-l pot cumpăra dintr-un magazin online, HDD extern la promoție, pentru momentele în care chiar am nevoie să fac schimb de informații. Nu folosesc spațiile de stocare on-line pentru că-mi par un soi de gaură neagră. În viziunea mea ușor paranoică, oricând poți pierde ce ai pus acolo, și atunci ”la revedere” amintiri, ”la revedere” trecut, ”la revedere” toate lucrurile virtuale care-mi sunt dragi. Întotdeauna am vizualizat spațiul ăsta virtual ca pe spațiul cosmic; ai pierdut ceva, e pierdut pentru vecie!

Și, uitându-mă la toate, mi-e dor de trecut, de timpul în care aveam cutii mai mici sau mai mari la dispoziție, în care puteam înghesui tot ceea ce voiam păstrat. Fără să știu dacă voi mai ajunge vreodată la cutia aia, fără să fie toate ordonate regulamentar în ea, fără să existe o disciplină, doar amintiri palpabile.

Și când mă gândesc că cele 10 kilograme de amintiri care mi-ar încăpea mie într-o singură cutie încap lejer pe-un stick, în maxim 10 giga, mi se face teamă. Pentru că asta înseamnă că eu pot fi transformată-n câțiva giga și, în viitor, probabil voi ajunge să cântăresc mai puțin de-un miligram, pentru că-n viitor voi fi o amintire. 

Și amintirile nu mai cântăresc cât cântăreau odată. 

P.S. - amintirie mele, stocate într-un filmuleț pentru Azerty.

SuperBlog 2012, etapa 27.