De la cutie de carton la card de memorie

Prima unitate de stocare pe care am avut-o, a fost o cutie. Nu, nu o cutie electronică, o cutie de lemn. Mi-am dorit-o, am tânjit după ea și, într-un final, s-a îndurat tata de mine și mi-a meșterit-o. Propria mea cutie de stocare. În care puneam tot felul de tâmpenii, de la ambalaje la bile colorate, de la șuruburi la pietre perfect normale, dar care mie mi se păreau fantastice. Acolo-mi îngropam secretele, acolo îmi ascundeam comorile, aia era comoara piraților, în viziunea mea.

Să-mi fi imaginat eu că ”mediu de stocare” e cu totul altceva decât o cutie fizică, cu conținut fizic, în condițiile în care nu știam cum arată un calculator decât de la televizor? Să-mi fi imaginat că poți stoca idei altfel decât pe hârtie, scrisori altfel decât în plic, muzică și filme altfel decât pe casete sau orice informație altfel decât în dosare atent prinse cu șină? Departe de mine gândul.

Am crescut în ton cu evoluția. Am prins compul cu hard de 40GB, stick-ul de memorie de 124Mega, mail-ul la care puteai atașa un maxim de 5Mega, cd-ul de 700Mega și am supraviețuit.

Am crescut eu, a crescut și spațiul de stocare. Au apărut spațiile virtuale în care puteai să îndeși informații dacă nu te ținea hard-ul sau dacă nu voiai să le păstrezi în casă. La care puteai avea acces oricând, de oriunde. Un soi de seif în bancă, pentru bunurile pe care nu vrei să le ții lângă tine, dar la care vrei să poți ajunge atunci când ai nevoie.

Au trecut timpurile în care transferam filme de pe hard pe hard, când îți lua o veșnicie și 2 cd-uri să tragi un film mai lung, când trebuia să trimit 5 mail-uri cu 10 poze. 

Au trecut timpurile în care îmi făceam probleme că nu am loc pe hard să-ndes toate filmele care-mi plăceau, și trebuia să cumpăr cutii întregi de cd-uri ca să le am aproape. 

Au trecut timpurile în care facturile veneau în plic, le scoteai frumos, le plăteai și dup-aia păstrai chitanțele în dosare frumos aranjate. Acum le plătești on-line și proba că le-ai plătit e tot on-line.

Mediul de stocare a evoluat rapid de la cutii de lemn la cutii de carton, de la cutii de carton la hard-disk, stick de memorie, servicii gen Cloud, hard-disk extern și, în prezent, forma supremă, card-urile de memorie. Mici și încăpătoare.

În timp, presupun că vor ajunge la nivel de microcip, pe care să-l poți implanta direct sub piele și să porți frumos și ușor informația cu tine. Din ce în ce mai mici, cu capacitate de stocare din ce în ce mai mare. Și mi le imaginez ca antibioticele din copilărie, un soi de capsule care conțineau tot ce aveai nevoie, bicolore și plasticate, doar că în viitor nu vor conține prafuri medicinale, vor conține amintiri, și informații, și lucruri importante, și nimicuri, și toate la un loc.

Sau poate viitorul va fi împlinirea unei legende vechi care spunea că-ți păstrezi amintirile în fiecare fir de păr. Poate că ne vom stoca amintirile, informațiile, jocurile cu alții, cuvintele nespuse, totul nostru, în firul de păr. Poate vom avea cu toții părul lung, nu din dorința estetică, ci pentru că totul nostru va fi acolo. În noi. Cu noi. 

Nimeni nu trebuia să-ți atingă părul; cea mai mică atingere era un viol direct al intimității, și-un viol al amintirilor, ca o parolă spartă. Prin atingerea părului, îți furau în legendă amintirile; prin atingerea părului, în viitor îți vor fura informațiile.

În prezent am părul scurt și-un stick modest, de 4GB, pe care-l folosesc pentru transfer de poze, documente word, filme și muzică. Un card de memorie la telefon, pe care cred că-mi va lua mulți ani să-l umplu. Mi-aș dori un HDD extern, mic, delicat și ușor de transportat, pe care-l pot cumpăra dintr-un magazin online, HDD extern la promoție, pentru momentele în care chiar am nevoie să fac schimb de informații. Nu folosesc spațiile de stocare on-line pentru că-mi par un soi de gaură neagră. În viziunea mea ușor paranoică, oricând poți pierde ce ai pus acolo, și atunci ”la revedere” amintiri, ”la revedere” trecut, ”la revedere” toate lucrurile virtuale care-mi sunt dragi. Întotdeauna am vizualizat spațiul ăsta virtual ca pe spațiul cosmic; ai pierdut ceva, e pierdut pentru vecie!

Și, uitându-mă la toate, mi-e dor de trecut, de timpul în care aveam cutii mai mici sau mai mari la dispoziție, în care puteam înghesui tot ceea ce voiam păstrat. Fără să știu dacă voi mai ajunge vreodată la cutia aia, fără să fie toate ordonate regulamentar în ea, fără să existe o disciplină, doar amintiri palpabile.

Și când mă gândesc că cele 10 kilograme de amintiri care mi-ar încăpea mie într-o singură cutie încap lejer pe-un stick, în maxim 10 giga, mi se face teamă. Pentru că asta înseamnă că eu pot fi transformată-n câțiva giga și, în viitor, probabil voi ajunge să cântăresc mai puțin de-un miligram, pentru că-n viitor voi fi o amintire. 

Și amintirile nu mai cântăresc cât cântăreau odată. 

P.S. - amintirie mele, stocate într-un filmuleț pentru Azerty.

SuperBlog 2012, etapa 27.