Citesc când îmi
permite timpul.
Timpul nu-i o
problemă atunci când mergi cu trenul. Ba chiar pare foarte mult, lung, dilatat,
când n-ai ce face. Nu-s omul care să-și ia după el laptop-ul în tren, nu pot să
rezolv cuvinte-ncrucișate pentru că-mi tremură pixul în ritmul roților de tren,
nu mai pot dormi pentru că s-au dus vremurile în care te puteai întinde pe
banchetă și aluneca legănat spre tărâmul viselor și timpul trece greu când n-ai
ce face.
De asta de
fiecare dată în tren am cu mine o carte. Mă izolează de zgomotul din jur, mă
face să uit cât am de mers, mă transportă-n universul din interiorul cărții, mă
relaxează și mă deconectează.
E locul în care
știi că ai câteva ore doar pentru tine și carte, nu te deranjează nimeni, nu ai
nimic altceva de făcut, nimic de rezolvat. Trenul e noua sală de lectură și
cartea e tovarășul de călătorie.
De asta, am ales
Femeia cu carnea albă. Pentru plăcerea lecturii, pentru că n-am citit nimic de Felix
Aderca până acum, pentru că e o culegere de nuvele și, dacă nu-mi place sau mă
plictisește una dintre ele pot trece cu ușurință la următoarea, lucru pe care
nu l-aș putea face cu un roman și da, recunosc cinstit, din cauza titlului. Mi
s-a părut ușor erotică ideea, și nu m-am înșelat deloc.
Decorul potrivit
pentru o carte Nemira și, mai ales pentru Femeia cu carnea albă este,
indubitabil, trenul. O poți citi ușor, în liniște, fără să fii deranjat decât –
poate – de controlorul care-ți cere biletul și, cel mai important, nu vei
călători singur.
Vei purta în tine femeia și povestea ei.
SuperBlog 2012, etapa 22.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu