N`oubliez jamais

0 ani – 1984

Eram jucăria nouă din casă. Eu și magnetofonul. Așa că tata m-a pișcat, m-a împins, m-a chinuit ca să plâng când voia el, să mă poată înregistra pe bandă de magnetofon. Am încă înregistrarea. Orăcăitul meu sopranic și râsetele înfundate ale alor mei.

Acum – cel mai probabil m-ar fi sâcâit la fel de mult, dar m-ar fi înregistrat direct cu camera video și aș fi ajuns vedetă de Youtube. Magnetofonul care agăța uneori banda ar fi înlocuit de cameră ultramodernă. Constanta? Eu plângând.

Aproape 1 an – 1985

Primii pași. Fotografie alb-negru, aparat probabil împrumutat, poze în serie, ca să imortalizeze momentul pe etape.

Acum – aparat foto digital, cel mai probabil setat să facă pozele tot în serie, dar să prindă fiecare detaliu. De care se râde la adunări de familie, cu lacrimi amuzate și lovituri zgomotoase  în masă.

Am poze pe păturică, am poze mestecând cu patos piciorul unei păpuși și nici una dintre ele nu a ajuns pe net. Acum, când îți prinzi copilul într-o ipostază ciudată, îl fotografiezi cu telefonul și-l trimiți via Facebook. Pe atunci telefonul era, cel mai probabil, un fir lung de care mă agățam, făcând primii pași.

5 ani – 1989

Anul schimbărilor.

Am trecut de la televizor cu lămpi la televizor alb-negru, cu tub catodic. Nu știam că se cheamă catodic, dar schimbai posturile apăsând pe butoane, căutai mai ușor programul și dădeai mai ușor de ruși. În plus mi se luase o piatră de pe inimă pentru că nu mai trebuia schimbată lampa exact în mijlocul celor 5 minute de desene animate. Și, în timp ce alții se lăudau deja că au televizor Goldstar, color, eu nu percepeam color și mă mândream că am Diamant.

Revoluția am văzut-o prima dată, în direct, alb-negru.

Am primit cadou un pick-up, la care ascultam povești ale căror replici încă le mai țin minte și melodii care se chemau ”Șlagăre”. Nu-mi imaginam că, peste ani, teatrul radiofonic va fi ceva de care voi râde amuzată, dar nici că voi regăsi poveștile copilăriei în format Mp3, pe tot netul. Dacă-mi spărgeai sau îmi zgâriai discul, era tragedie.

Acum – revoluția e istorie pe care o revezi color și-ți spui c-ai trăit-o, televizorul are vreo 200 de milimetri grosime, în scădere, discurile nu mai sunt folosite pe post de frisbee, sunt obiecte de colecție, iar dacă vrei să faci un cadou nu cauți ”mai performant”, cauți direct ”cel mai”.

10 ani – 1994

Primul calculator se compunea din tastatură, alimentator, casetofon rusesc, casete cu jocuri și era montat la televizor. Miami Cobra și Tanks erau jocuri pe care le așteptai juma` de oră să se încarce și, dacă aveai noroc, nu trebuia s-o iei de la capăt. Să-mi fi imaginat că va exista ”laptop ieftin” care va cuprinde tot calculatorul meu în 3 kilograme și va face mult mai multe? Departe de mine gândul!

Acum – NFS și întrecere nu cu mașini, ci cu mașinării.

16 ani – 2000

Primul telefon mobil, mare cât antebrațul meu, abonament de 10 minute incluse, cu ecran alb-verzui, monofonic, cu antenă și calendar. Am zis că-i Mecca.

Acum – e telefon Nokia, e smart, are minute să-mi pun și-n cap, e color, are Mp4, prinde radio, are sistem de operare mai ceva ca un comp, face poze cu mulți megapixeli, le scoate mai bine decât oricare aparat cu film, face mai mult decât știu eu că ar putea să facă și-i atât de înstrăinat de strămoșul lui, telefonul cu disc, încât ai zice că-s din specii diferite.

28 ani – 2012

Povestea nu se încheie aici. Curioasă aștept viitorul. Știu că va veni și că mă va surprinde. Că mă va prinde la fel de nepregătită ca prima poză color, scoasă de pe film, cu bani strânși din banii de pachet. La fel ca prima dată când m-am auzit conștient plângând pe bandă. Și că voi duce-n mine magnetofoane, un televizor alb-negru, un pick-up cu povești, un laptop și toate pozele din albume foto vechi și camere foto digitale prezente. 

Și un film făcut special pentru Oktal.

SuperBlog 2012, etapa 21.