Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Jurnalul unei pisici de casă - p.3

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-n fiecare zi îmi dau seama că humanșii sunt doar niște pisoi care-ncearcă să descopere lumea. Când ai pisoi, trebuie să ai grijă de ei, să le arăți ce e bine și ce nu, să-i înveți să folosească litiera, să se spele, ce să mănânce și ce să bea. Așa e și cu humanșii. Sunt niște pisoi uriași. Și trebuie să-i educi, pentru că-s neajutorați și neîndemânatici.

Încerc de ceva timp să-mi învăț humansul să folosească litiera. Humanșii nu folosesc niciodată litiera, în schimb au o manie ciudată să fure din litiera mea.
Nu știu cum supraviețuiesc fără litiera, dar mă aștept din moment în moment să explodeze, pentru că nu e tocmai sănătos să n-o folosească niciodată.

Întâi am crezut că se ascunde de mine. Că îi e rușine. Așa că m-am făcut că dorm. Humansul n-a folosit litiera.
L-am luat cu frumosul, am tors, am țipat la el, nimic. Se-ncăpățânează să nu. Și mi-e teamă de momentul ăla în care se va umfla ca un balon și va face poc! Amenințarea e iminentă. Pericolul e în aer. Nu știu cât timp o să mai reziste și mi-e milă de el. Dar n-am ce-i face. Încăpățânarea o să-l omoare.
Mă-ntreb totuși dacă, după ce explodează, o să se-nvețe minte.

Încerc să-l învăț și să bea apă. Niciodată nu bea apă, pentru că am urmărit cu atenție castronelul. Nici asta nu e sănătos, pentru că de mâncat mănâncă mult. Și nu bea niciodată apă. Cred că nu-i place castronelul meu.
Așa că am încercat să-i arăt că poate bea și de la canal, direct din chiuvetă. Așa ai posibilitatea să și lingi canalul. Gustul ăla metalic e absolut delicios. Refuză să lingă canalul. Încep să cred că am un human retard.

Și mai încerc să-l conving să roadă chestii. Face bine la dinți. Am ros tot ce se putea roade din casă, în speranța că-mi va urma exemplul. Colțul de la masă, creioanele, cablurile. Tot am ros. Am dinții puternici și curați. Humansul nu acordă foarte mare importanță dinților și se opune rosului. Ba chiar țipă la mine când descopăr ceva nou de ros. De parcă eu țip la el când îmi fură din litieră...

M-am gândit mult. Cred că am nimerit un human cu tendințe sinucigașe. Altfel nu-mi explic de ce refuză litiera, apa, ronțăitul. Treaba lui. Dacă asta vrea, dacă într-adevăr e dorința lui, dacă nu-i pasă că mă lasă singură și părăsită în urmă, așa să fie! De azi refuz categoric să mai încerc să-l educ. N-are decât să se sinucidă în pace!

Dacă nu mă iubește îndeajuns de mult încât măcar pentru mine să se bucure de viață, asta e. O să mă-mpac cu gândul. O să-l las să mă hrănească, să mă mângâie și să mă răsfețe în continuare. Asta ca să-i arăt că nu sunt egoistă ca el. Poate măcar așa învață ceva.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Sfatul de sâmbătă seara

Nu-mi place că-mi place să mănânc pizza rece. Pizza caldă e bună rău, pizza rece e oook, da` mă enervez că mănânc pizza rece. Adică, nu mă deranjează s-o mănânc rece. N-o cumpăr, mănânc cât e caldă și dup-aia, feliile care rămân și se răcesc, le arunc. În nici un caz. Pizza rece e salvarea când n-am chef să fac ceva complicat, gen un sandviș. Mulțumesc divinității că pizza rece nu e nasoală, și e comestibilă și să așteaptă fidelă în cutie. N-o să-mi înșele niciodată așteptările, pentru că știu deja că e rece. Mai rece decât rece, ar putea fi înghețată, dar niciodată n-am băgat-o în congelator, să experimentez.

De ce n-o încălzesc la microunde? Simplu. N-am microunde. De ce aș avea? Aș folosi cuptorul ăla de câteva ori pe lună, doar ca să-ncălzesc pizza. Și pizza am convenit deja, e bună și rece. Deci ar fi un obiect total inutil, care ar ocupa loc și m-ar enerva că ocupă loc, și-aș sfârși prin a-l băga într-un dulap. Deci, inutil.

Nu-mi place nici că-mi place să iau aspirine. Pentru mine, aspirinele sunt Mecca pastilelor. Pentru orice durere. Dacă durerea e mai intensă, iau două. De obicei trece. Nivelul maxim e când implor după un ketonal, dar alea-s dureri rare, cumplite, și mai bine nu vorbim despre ele. În schimb am un fetiș cu aspirinele. Chiar îmi plac, cum sunt ele drăguțe, benevole și ușor digerabile, puțin acrișoare, mi-a trecut prin cap să fac elegia aspirinei, dar mi-a trecut repede. Mereu se găsește câte unul care, rămas în pană de replici, se crede foarte amuzant când o trântește pe aia cu ”aspirina săracului”. Am priceput, era funny acum o mie de ani, acum am evoluat. Există aspirine foarte ieftine, care vin în ambalaj, și nu e nevoie mereu să faci spiritul ăla răsuflat.

Oricum, îmi plac aspirinele. Nu-mi place că dau dependență. Sau măcar te condamnă la o relație eternă cu ele. Adică, nu mă mai satisface un paracetamol. Dacă n-am aspirină, îs un om mort. Sunt partea aia ciudată a medicamentelor. Overly attached pastila. Dacă aspirină nu e, nimic nu e.

Și mă-ngrozește faptul că, mai nou, au scos aparat electric cu care să-ți întorci genele. Mă sperie. Mă sperie ideea că, din greșeală sau din defect de fabricație, aparatul ăla o să se blocheze și, în loc să-ți întoarcă genele, o să tragă constant de pleoapă, o s-o ruleze și, într-un final, o s-o smulgă. Cu sau fără ochi. Ambele variante sunt la fel de dureroase. Pentru că e un aparat, deci robot, și roboții, la fel ca pisicile, au planul ăla malefic să cucerească lumea. Ăsta de întors genele ne lasă pe toți orbi, sau desfigurați. Feriți-vă de aparatele electrice de întors genele. Folosiți good old mascara. Acolo ai probleme doar dacă-ți tremură mâna și-ți bagi ca prostu` periuța-n ochi. E vina ta. Ai rămas fără un ochi din vina ta. Nu pentru că te-ai încrezut omenește într-un aparat malefic și răufăcător.

Mâncați pizza rece, luați aspirine pentru berea de după pizza și nu cumpărați aparate electrice de curbat genele. Sfatul de sâmbătă seara.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Decent

Am zis să fiu decentă și să mă culc la o oră decentă. Că mi-era somn, că am pus ceasul la 10, că trebuia să mă trezesc, și-am ales cea mai decentă oră cu putință: 3 jumate. Mi se pare decent să te culci la 3 jumate. Nici prea devreme, nici prea târziu. Juma` de oră să te foiești, să găsești poziția, să te gândești ce-ai vrea să visezi și-ți mai rămân 6 ore întregi de somn. Pentru că am mania de a calcula câte ore o să dorm. Dacă sunt mai puțin de 4 ore, mă panichez. Dar așa, 6, boier, frate! Cu 2 ore mai puțin de cele 8 recomandate, cu mult mai puțin decât de obicei, dar merge. 6 ore de somn profund, 6 ore în care pot visa orice, 6 ore curate de somn curat.

Asta după ce, înainte, am dus muncă de lămurire cu Cami că nu, nu vreau nici măcar să mă uit la frumosul ei cadou, în formă de șoricel, foarte viu și foarte tracasat, pe care a avut bunăvoința să mi-l aducă pentru cină. S-a resemnat cu greu, dar cred c-a înțeles ideea.

Deci 6 ore de somn, da? A trecut jumătatea de oră pe care mi-o dedicasem pregătirilor. Stai pe stânga, stai pe dreapta, încearcă poziția vampir, da` dacă stai în cap, nu merge? Nu merge! Mă uit la ceas, 4.37.
Ok, Camelia. Când vreau să mă conving să fac ceva, îmi spun pe numele întreg. Par mai autoritară. Mă iau, mă urechesc, mă iau cu frumosul, good cop, bad cop, eu cu mine, 23 de minute până la 5 s-au scurs rapid. Încă 5 ore de somn, dacă adorm instantaneu. Adormi, fi-ți-ar capu`! Picai de somn la 3 jumate și acu` nu vrei? Îți spun o poveste, îți spun două povești, numai adormi odată!

Încet-încet, pe la 6 cred c-am adormit. Cred, pentru că mă mai trezeam așa, din când în când. Știi somnul ăla cu întreruperi, când ești semiconștient? Ei, d`ăla.
8.47, mesaj! Orange, că cică mi-am plătit factura. E duminică dimineață. Nu mi-am plătit astă-noapte factura. Am plătit-o vineri, și știu c-am plătit-o, de ce mă anunți duminică dimineața?

Fie, încă o oră și 13 minute.
Și vecinii mei care ascultă nu știu ce fel de muzică, că nu se aude muzica până la mine, se aude doar un soi de bâzâit. Și se simte. În saltea. Muzica lor face exact ca telefonul meu, când e pe vibrații, și sună. Uită-te la telefon. Nu sună. Ascultă vecinii muzică. Vibrații, vibrații.

Am răsuflat ușurată când s-a făcut 10, și-a sunat ceasul de-adevăratelea.
Nici un minut de pierdut! să ne trezim, Camelia! Nu sta să numeri cât ai dormit astă-noapte. N-are rost. Trezește-te și zâmbește unei noi zile. Ți se pare că e tot aia de ieri, da` nu-i! E azi și foarte dimineață. Și da, cu regret te informez că mâine-i luni.
Ce noapte minunată!

Pân` la următoarea insomnie, la bună vedere!

Blutige Risse

Îmi place șampania nu din cupe, ci din pahare mari, înalte, de bere. Berea nu-mi place din pahar, o beau din sticlă sau din cană. Cănile le mai folosesc pentru apă sau ceai. Apa-mi place în măsura în care nu-mi intră în urechi, acidul - dacă nu-mi iese pe nas. Cică-s acidă și sarcastică. Puțini îmi înțeleg sarcasmul sau ironia. Restul rămân cu impresia că-s violentă și agresivă. Focul mă sperie doar dacă mă ard pe rug. Proba de foc e să-mi înduri ironia și să-mi răspunzi cu autoironie. M-ai câștigat cu doze bine proporționate de sado-masochim și cu câte o injecție de realitate.

Nu mi-e frică de cutremure. Mă cutremur când ți-e frică de ele. Nu-mi mai e frică de nimic și nimicul poate fi atât de înspăimântător. Spun că-mi place ciocolata, dar nu mă încântă fântânile de ciocolată. Cartofii prăjiți aduși pe șarje. Înotul atât timp cât pot sta în picioare. Furtunile dacă sunt în casă. Filmele care mă ating cu ceva. Corpurile renascentiste într-un tablou. Melodii pe care nu le recunosc niciodată de la primele acorduri, nu știu nici cine le cântă, nici cum le cheamă. Cuvinte inventate care au ajuns zilnice. Flori presate din caietul cu flori și două bilete de tren.

Sâmbăta, când știu că după ea e duminică și duminica nu-i pentru a aduce osanale domnului, ci somnului. Roșu de ruj pe capăt de țigară, roșu de ojă pe unghii lungi, roșu de emoție în obraji. Roșu de sânge, roșu de suc de roșii, roșu de acuarele rotunde și ieftine și lipicioase, roșu în fața ochilor. Taurii nu se enervează când văd roșu, se enervează când văd mișcarea. Toreador grațios, banderillas, aplauze; taur mare, taur care trebuie să moară, artificii.

Beau șampanie din pahar înalt, fumez țigară fără urmă de roșu, n-o să ajung niciodată toreador. Azi e sâmbătă. Mâine - duminică. Săptămâna are 7 zile. Eu le iubesc selectiv și prin rotație.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

A walk to remember

Mă, și-am ieșit la plimbare. Cald, frumos, soare, unde te poți plimba mai cu spor și să te și culturalizezi în același timp decât în cimitir? Eternitatea, firește. Cel mai cimitir dintre toate. Bună, eroule necunoscut, bună, tu, francez picat la datorie, sieg heil - nemților, ha, uite și parcela cu evrei, să ne plimbăm printre morminte, mi-ai spus și mi s-a părut boem.

Nici urmă de câini care să rânjească fioros, un mort liniștit în capelă, soare, vișine și corcodușe. Și așteptam să văd șopârlele pârpolindu-se la soare, c-așa am văzut eu în poze pe net că stau ele, leneșe să se bronzeze, drăguțe și pașnice. De unde! Nici o coadă n-am văzut. Le-am auzit mișunând frenetic, la 2 centimetri de mine; putea fi orice, de la șarpe cu clopoței la crocodil, n-am văzut. Am auzit doar. Și-am țopăit peste cavouri, că pe ciment le vezi dacă stau, prin iarba până mai sus de gleznă, no way, Jose!

Țelul suprem: s-o găsesc pe bunică-mea. Da` ia-o de unde nu-i, că cimitirul s-a schimbat de un deceniu încoace, unii au venit, alții s-au mutat, au mai crescut copaci și-au mai picat crucile, și-mi venea s-o strig în mijlocul cimitirului, să-mi călăuzească pașii. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă chiar ar fi răspuns. Da` n-a răspuns, și mai evită un cavou, fă stânga, parcă era mai aproape de gard, da` parcă mai lângă monument, nici un nume nu-mi sună cunoscut, unde ești, buni dragă, că doar n-ai făcut picioare și-ai plecat cu tot cu loc de veci?

Am recunoscut-o imediat ce-am văzut-o! Nu se schimbase deloc, parol! Juma` de oră am căutat locul ăla. Juma` de oră-n soare, am bronz de cimitir și riduri de soare, că nu poți sta cu ochelarii pe nas, că riști să eviți crucea cea bună. Găsit mormântul, pus flori, împrumutat apă de la un nene care lustruia un monument, udat florile, găsit drumul cel mai scurt către ieșire.
N-am văzut nici un craniu, nici un mort viu, ba chiar m-am holbat și-ntr-un cavou deschis. N-aș fi făcut asta acum câțiva ani, nici să mă plătești. Dar, na, mai creștem cu toții la un moment dat.


Cel mai vechi născut văzut de mine, 1836.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Miercurea fără rost

Există-n Galați o intersecție care se cheamă Intersecția Fără Rost. Pentru că-i pusă acolo chiar fără nici un sens. Nu știi din ce parte vine mașina, tre`să te ferești de tir-ul care apare din stânga când te-aștepți să fie invers, ar trebui să se pună săgeți ca să-ți dai seama pe unde să mergi.

Cam așa e și miercurea. În mijlocul săptămânii lucrătoare, echidistantă față de week-end, da`o zi în care teoretic nu se-ntâmplă mai nimic. Pentru unii e zi de post, da` cui îi mai pasă de posturi? Mai e și miercurea aia, a cenușii, care ar salva cât de cât onoarea zilelor de miercuri, da`niciodată nu știu când e sau de ce o cheamă așa, deci tot fără rost e.

Pe bune, toate chestiile se întâmplă în restul zilelor. Prima zi din săptămână, marți sau vineri 13, joia-i anticameră la week-end, sâmbăta și duminica-s zile de leneveală, bunți și delilah, da` miercurea n-are nici o noimă. E și ea acolo, ca să nu zică că nu există, că-n rest nu face nimic productiv. O aștept să treacă, pentru că-i o piedică-n fața multașteptatului moment de relâche.

Nu pricep miercurea, și pace bună! Doar că azi, 6.06.2012, miercurea a căpătat subit sens. Și-a devenit cea mai așteptată zi a lunii. Cea mai dorită, cea mai sperată, cea mai minunată, concurând cu joi, ba chiar într-un fel și cu vineri. Pentru că da, ladies and gentlemen, azi, miercuri, în mod ciudat, după zvârcoleli și chinuieli, se dă salariul. Genialul, drăguțul, frumușelul de el. Și totul datorându-se acestei preaminunate zile de miercuri. Dacă miercurea asta n-ar fi existat, bye-bye salariu! Kaput bucurii și veselii, конец supraviețuire, țigări, mâncare nesănătoasă, dulci nimicuri; dacă miercurea asta n-ar fi existat, aș fi fost o persoană foarte nefericită.
Deci mulțumesc, miercuri, pentru că exiști în viața mea! Mulțumesc din tot sufletul meu de copil, cu toată puterea mea de adult salariat!


Pân` la următorul salariu, la bună vedere!

Începutul sfârșitului

Ce-mi place cel mai mult lunea e că am un week-end pe care să mi-l amintesc și-un week-end pe care să-l aștept. La răscruce de week-end-uri. Îmi doresc un concediu lung, lung de tot, până mă prind că realitatea e că mai mult de două săptămâni n-aș rezista fără activitate. Adică da, mă plâng că e luni, că e muncă, că serviciu, că orice, dar la un moment dat un concediu prea lung m-ar demoraliza. Adică, e ca atunci când erai nu în vacanță, ci cu scutire medicală, nu grav bolnav, dar îndeajuns de încât să nu poți să-ți arăți fața la școală. Și-atunci tânjeai după trezit dimineața, teme, lucrări, plănuind următorul chiul. Cam așa și cu viața adultă.

Am cunoscut mulți adulți. Sincer adulții care suntem mi se par mult mai copii decât adulții care erau. Ei se gândeau serios la serviciu, facturi, plozi, chestii de importanță maximă. Eu mă gândesc că la magazinul de lângă serviciu au batoane de lapte. Și cum pot să mai trag de pauza aia, s-o fac mai lungă. Și ce fain e când ai o zi liberă de la stat, și cum vine vinerea și e liber la bunți. Și-n nici un caz nu mă gândesc la chestii serioase gen plătit întreținere. Sau pensie. Peste vreo 40 de ani, pot să-mi permit să-mi planific pensia. Până atunci, adult mă cheamă, adult nu sunt.

Și nu pot să nu mă-ntreb cam câți ca mine? Câți ca voi? Câți deghizați în corpuri mature se gândesc la bomboane și sesiunea de respiro după 5 zile muncite?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Orele de chimie

Cremele de față fără parabeni sunt recomandate. Nu-ți chinuie tenul și-ți dau aparența aia tânără, indiferent de vârstă. Indiferent de cremă, nu pot folosi aceeași firmă două cutii la rând. La fel și cu șampoanele. Că-s mai specială, și ce-i mult mă aduce la saturație. Excepție făcând lunile de mâncat orez. Acum, să nu-l văd. Atunci era hrana mea cea de toate zilele.

Lumea evită produsele testate pe animale. Dar folosesc extractul de hibiscus de stepă. Cruzime totală! Nu le folosesc la teste, în schimb cresc hibiscus pentru a-l transforma în produse cosmetice. Nu înțeleg nici persoanele care au pisici, și dorm cu ele în pat, dar n-au nici o problemă în a crește timp de câteva luni pui de găină, pentru a-i tăia după. E ca și cum ai crește mâța și dup-aia o transformi într-o delicioasă friptură la cuptor. Sau pisoi pentru blană.

Vinerea neagră nu-i neagră decât ca denumire. N-am văzut până acum nici o filă de calendar vopsită-n negru, nici paradă de fani black metal. Poate că se nimerește să se vopsească vreo gagică brunetă, dar nu-i tradiție. Asta-mi aduce aminte că trebuie să trec și-o vopsea pe listă, dacă nu vreau să-mi dezvălui rădăcinile aurii. Plus că azi e sâmbătă.

Propylene glycol, linalcool, hexyl cinnamal, methylparaben, și-ncep să regret faptul că la chimie duceam borcane berzelius ca să nu învăț pentru lucrări. Oricum până acum aș fi uitat tot, dar măcar mi-ar fi sunat cunoscut ce conține supa la pliculeț. De fapt, prefer să nu știu ce mănânc, atât timp cât are gust bun.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Mary Poppins deschide ușa

Vineri. Cafeaua e mai delicioasă, fumul se duce lin în plămâni, cerul poate fi cât de noros vrea el, pe mine nu mă mai afectează. E vineri. Un fel de început de week-end. Un fel de liber la un fel de miniconcediu. Când paharul de vorbă nu mai e condiționat de trezirea a doua zi. Când arde scaunul sub mine și alea 8 ore trec ca și cum n-ar fi decât 4.

Tastez, da` și tastele știu că e vineri. Și netul merge mai rapid, și mâțele dau mai cu patos din coadă, și vecinul pare mai prietenos. Vecinul pe care nu-l văd cu săptămânile, dar care apare și reia discuția exact de unde a lăsat-o ultima oară: ”ce faci, domnișoară?” Bine, îi răspund, ca de fiecare dată, pentru că vecinului nu poți să-i spui altceva, pentru că vecinului nu-i dai niciodată detalii, pentru că vecinul nu trebuie să știe despre tine că faci mai mult decât bine. Chit că știe și când vii, și când pleci, și tare te-ar mai întreba ce-i cu orele alea de-a dreptul injuste, dar se abține, pentru că știe că răspunsul n-ar veni decât telegrafic, și decât un răspuns telegrafic, mai degrabă își închipuie el ce și cum vrea, pentru că fantezia și scenariile sunt apanajul oricărui vecin ca la carte.

Până și vecinii au parte de vinerea lor, chiar dacă ți se pare că nu. La fel cum au avut și tinerețe odată, demult, chiar dacă nu-ți imaginezi. Vizualizez o vineri cu vecini mici și copii, care nu știau încă să citească ceasul sau calendarul și cu pisici care oricum nu știu nici una, nici alta. Și cu week-end-ul ce va să vină. La fel ca petalele care cad din copaci. Hipnotic, aleatoriu, de parcă ar fi toate pe LSD. Week-end zen, după o vineri nonșalantă.

Frenezie. Nebunie. Un strop de parfum. Povești și cuvinte.

Pân` la următoarea vineri, la bună vedere!

Tout en rond

Lunea e depresivă. Nu pentru că spune toată lumea, sau pentru că sufăr de sindromul depresiei instalate și care nu mai vrea să plece. Nu. Pentru că părerea mea sinceră, proprie și personală, e că luni trebuia să fie tot parte din week-end. Dacă nu oficial, măcar o prelungire, acolo. Un armistițiu. Un bonus. Oricum i-ai spune, clar era odată a treia zi de odihnă. Și normal că-i deprimant. Ca și cum ai munci în concediu...

Marți e ziua-n care încerci să te obișnuiești cu gândul că muncești. Fără depresie, doar o vagă senzație că ai mai fost acolo și săptămâna trecută. În care ești puțin confuz: e luni, e marți sau e sâmbătă?

Miercuri. Așezată exact în mijloc. Ca bisectoarea. Nu-nțeleg ce caută miercurea în săptămână. N-are nici un sens să fie acolo. Practic stă degeaba și degeaba ocupă timpul. E ca butonul ăla de pe tastatură, pe care nu-l folosești niciodată. Inutilă. A fost oficial declarată ”Ziua fără rost”.

Joia e aia-n care resimți oboseala săptămânii și mirosul de week-end. E așa, ca un platou cu hors d'oeuvres. Anticamera. Teaser-ul. Prima bomboană dintr-o cutie cu nenumărate bomboane. Diferite. Joia e o caramea.

A cincea zi de muncă deja-i parte din week-end. Practic stai c-un picior în săptămână și cu unul în vacanță. Capul sus, nasu`n vânt, privirea înainte pentru că da, ceea ce așteptai încă de săptămâna trecută, s-a întâmplat finalmente. A venit sâmbătă, a venit duminică, și-aici fiecare completează cu maniile proprii și personale. Somn, you say disco, I say party, haos și dezastru, idei și semi-idei, zei și semi-zei, totul comprimat într-o pilulă de câteva ore. Și se termină atât de rapid că, inevitabil, ajungi la vorba mea: luni ar trebui să fie prelungire de week-end.

Pân` la următoarea săptămână, la bună vedere!

Eyes wide shut

Am o problemă cu două categorii de filme: alea mult prea proaste și alea mult prea inteligente. Adică, nu-mi da thriller în care sângele miroase prin ecran a ketchup, dramă cu miros de ceapă și iz de telenovelă sau comedie cu poante răsuflate încă de pe vremea regalității, da` nici pelicule din alea la care te uiți juma` din film la aceeași imagine, doar că vaza își schimbă locul de pe stânga pe dreapta, și eu ar trebui să intuiesc că e vorba despre nemurirea sufletului și alte bullshit-uri din astea.
Primul exemplu care-mi vine-n minte e Tarkovski. Am încercat să mă uit, pe bune c-am încercat. Mi-au murit neuronii de răbdare. Tind eu să cred că, din ăia mulți care spun că îl adoră pe Tarkovski, doar câțiva chiar cred ce spun; restul susțin asta pentru că cică e inteligent să-ți placă. Da` asta-i doar părerea mea, și s-ar putea să mă-nșel.

Am văzut sute de filme. Fără să exagerez. Unele mi-au plăcut, la altele m-am uitat pentru că erau ușurele și mă destindeau pe moment, altele au rămas acolo; titluri de referință pentru mine. Le-aș revedea oricând, oricum, în orice poziție și la orice oră. Da` nu vreau să fac recenzie de film. E una dintre chestiile pe care nu le-aș face din comoditate, din puțin egoism și pentru că deja-s prea mulți care fac asta.

Mania mea supremă o reprezintă anime-urile. Nu, nu alea cu super puteri și alienși care încearcă să cucerească lumea. Cu toate că două dintre titlurile mele de suflet au și d`astea. Loveless și Elfen Lied. Restul n-are de-a face cu d`astea.

Îmi plac anime-urile pentru toate expresiile pufi pe care le-am văzut acolo. Pentru cum, în ciuda unei mentalități pe care n-o înțeleg, înțeleg totul. Pentru cum n-aș fi crezut că niște linii trasate pe hârtie pot exprima. Cum două femei reale care se țin de mâini și se pupă cu ochii în inimioare mi-ar părea cel puțin rizibile dar, desenate, sunt totul. Cum, dacă n-ai văzut ce-am văzut eu n-ai cum înțelege. Cum.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Les neiges d`antan - p.3

Mă amuză teribil o fază: minorul de-abia deținător de buletin primește învoire să iasă din casă și să se ducă la concert. Și pleacă îmbrăcat regulamentar, cu pulovărașul închis până-n gât, curățel și pieptănat, cu cărarea intactă, neapărat cu gentuța după el. Buletinul - repet - scos de cel mult un an.

Odată ajuns la destinație, schimbare totală: puloverul dispare instantaneu; în locul lui, tricou negru sau maieu sau orice altceva care să țipe Rebel Yell. Cărarea e înlocuită de-o ciufuleală totală, eventual cu un kil de fixativ; ciufuleala rezistă. Din geantă sare-ntreaga trusă de machiaj și, în câteva minuțele, transformarea e totală. Nici urmă de minorul care a plecat promițând să nu bea decât suc sau apă plată toată seara.

Mă amuză și-mi provoacă un soi de nostalgii, cu toate că n-am practicat sportul ăsta niciodată. Nu m-am transformat, pentru că nu era nevoie. Doar nostalgia că aș fi putut, la o adică, să fac și eu asta; demult.

Și-mi place că lumea se disperă, și dansează, și dă din toate încheieturile, și se vede cheful de-a face chef într-o sâmbătă seară. La noi.

Cel mai trist concert pe care l-am văzut, a fost în Cluj. În aer liber. S-a terminat la 9 fix și toți stăteau cuminți, nemișcați, cu paharul de bere-n mână, uitându-se țintă la scena pe care se agitau ăia de cântau. Nu mai știu cine a reușit să cânte atunci, pentru c-am rămas adânc mișcată de împietrirea ălora din public. Nu tu o mișcare, ici-colo vreo două aplauze anemice, și-atât. Nici la teatru nu stai atât de inert.

Scriu asta cu capul sprijinit în proptele. Nu, nu mahmureală. Doar febră musculară. Unii ar trebui să-și aducă aminte că prea multă bâțâială aduce a doua zi senzația de ”mă țin toți mușchii; chiar și ăia pe care nu știam că-i am”. Mă uit în buletinul pe care-l am de mult timp. Să fie și ăsta un motiv pentru care scârțâi acum din toate încheieturile? Dacă-i așa, atunci mă țin încă bine...

Pân` la următoarea nostalgie, la bună vedere!

Cum să dormi pe bucăţele

Nu mă culc înainte de 3 din noapte, din principiu. Principiul conform căruia oricum n-aş adormi. După 3, cu bătaie spre 4-5-6, există şanse să adorm. Dacă nu adorm, mă-ntorc de pe o parte pe alta, număr, spun poezii, mă aşez şi-n cap, poate-poate. Mai aprind veioza, mai aprind o ţigară, perna-i prea moale, pledul prea scurt, patul prea mic, mă rog, d'astea de om care vrea s-adoarmă, da' nu poate. Şi-ntr-un final glorios, reuşesc; mai contează că se luminează afară, că s-au apucat cocoşii să cânte, că unii încep serviciul? Nu pentru că, finalmente, dorm.

Conştiincios am alarma setată, pentru că nu pot dormi o veşnicie, şi e musai s-ajung şi la muncă. Şi sună alarma. Sună ca nebuna şi-mi ia ceva timp să mă prind cine e, ce vrea şi de ce nu se opreşte. Ţi s-a-ntâmplat să răspunzi la telefon, şi de fapt să-ţi sune alarma? Mie da... Şi invers.

Un calcul simplu îmi spune că-mi permit să mai dorm 15 minute. Şi-i dau de lucru, să mai sune o dată. Cele mai profunde 15 minute de somn. Adorm instant, cu vise şi cu tot tacâmul. Şi mai sună o dată, şi-o mai amân cu 15 minute, şi tot aşa până mă prind că, dacă nu mă dau în secunda aia jos din pat, nici teleportarea nu mă mai ajută. Da' reprizele alea de somn mă fac să funcţionez, şi-mi încarcă bateriile şi mă şi obosesc, pentru că-i somn fracţionat, cu porţia.

Dilemă: de ce nu pot adormi când mă aşez în pat? Sau de ce nu pun alarma la ultima oră, aia gravă, ca să nu mă mai simt atât de masochistă, pentru că mă joc şi cu nervii, şi cu corazonul?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ghid practic - p.2

Dacă nu faci asta periodic, nu te risca să dai din cap fără-ncetare, chit că da, e Rammstein şi da, îţi place Rammstein de mori. Dacă n-ai antrenament, îţi dau o oră până să nu mai poţi să ţii capul drept. Aha, şi gâtul face febră musculară, şi e preferabilă de-o mie de ori o febră musculară la abdomen, sau la picioare, decât la gât. Îl simţi cum pică. De parcă gâtul e prea subţire pentru greutatea capului. Da, senzaţia iniţială e mişto, da' tre' să-ţi aduci aminte că nu eşti nici Till Lindemann, nici James Hetfield, nici măcar unul dintre puştii ăia care sunt în stare să facă moşeală pe Vama Veche. Aşa că, una din două: ori te antrenezi, ori o laşi mai moale.

Ai de gând să ţopăi fără oprire? Ai grijă pe cine-mpingi din greşeală, pentru că e posibil să te trezeşti c-un ochi vânăt. Nu toată lumea pricepe că e normal să nu existe limită de apropiere, mai ales dacă dansezi ca o sardină într-o cutie plină ochi cu alte sardine, aidoma ţie.

Şi dacă tot te-ai decis să ţopăi, ai face bine să ai şi-un alt tricou pe undeva prin geantă. Asta dacă nu te-ncântă perspectiva unei pneumonii de toată frumuseţea, contactată în momentul în care dai piept cu frigul de afară. Prietenii ştiu de ce...

Şi-ncă una, şi gata: dacă n-ai de gând să bei suculeţ toată seara, pe lângă aspirina cea sfântă, bagă şi-o porţie consistentă de mâncare. Orice fel de mâncare, da' multă să fie. Cât să diminuezi şansele unei mahmureli până aproape de zero. Nu de alta, da' ori febră musculară la gât, ori mahmureală, e suportabil. Dar ambele combinate s-ar putea să necesite o săptămână-ntreagă de recuperare. Mai ales că te mai uiţi şi-n buletin, nu mai scrie 16 ani, şi-o noapte pierdută nu mai e chiar floare la ureche.

Pân' la următoarele înţelepciuni, la bună vedere!

O de la Olimpia

Să te cheme Olimpia. O de la ou, oaie, Olga şi onanie. Drăgălaş şi frustrant.
Ovaţional şi ostracizant.

Există trei exemple de Olimpia pe canapeaua mea ocru: Olimpia sirenă de Constanţa, Olimpia de la dezalcoolizare şi prietena ta dragă, Olimpia. Nu pot renunţa la teleshopping, fumat şi discuţii cu plantele de apartament.

1. Olimpia sirenă de Constanţa. 32, Constanţa, posibil cleptomană, posibil văduvă de la vârsta de 7 ani.

Cu prima Olimpia totul e posibil, probabil sau orice cuvânt începând cu P.
În clasa întâi s-a strigat catalogul. Divorţ. Şi aşa a rămas Olimpia singură în bancă până la vârsta de 32 de ani, când vecinii au dat dispărute preşurile de la intrare.

Olimpia-mi spune: "Din multe preşuri cu dungi, sau pufoase cu ‘Welcome’, poţi coase un American blanket. Am văzut la teleshopping operaţiunea. A durat două ore. Am plâns şi am râs. O văd şi mâine. Durează două ore.
La comandarea excepţionalului set de ace, bolduri şi papiote colorate, primeam cadou un sutien minune. Sau wonderbra. Doamnelor, nu e nimic mai frustrant decât un sutien ale cărui bretele vor aluneca mereu de pe umeri! Push-up-ul fără bretele măreşte capacitatea cu 1-2 mărimi şi îmbunătăţeşte aspectul sânilor, creând efectul de ridicare şi susţinere. Invizibil, mă intelegi? Cu broderie cu sirene, peşti, scoici şi alte treburi marine de Constanţa."
Olimpia nu-mi mai spune nimic.

2. Olimpia de la dezalcoolizare, 28, detectiv, fără preş la uşă de la vârsta de 20 de ani.

Fumează şi nu se poate lăsa. Îmi spune cu mâna pe inimă şi pe cuvântul ei. A încercat. A postit. Patru luni. A avut un motan castrat. A murit motanul. A luat iar ţigara. De ciudă că a rămas văduvă după motan. Văduvă, ca Olimpia sirenă de Constanţa.

Motanul dormea pe diminutivul de la preş, pe preşuleţ. Zi, noapte, toamnă, iarnă, era aliatul preşuleţului. Şi a rămas preşuleţul văduv după motan. Şi s-a mutat preşuleţul în faţa uşii de la intrare. Iar Olimpia de la dezalcoolizare îşi agăţa tocurile în preşuleţul cu "Welcome". Tocul intra exact în O.
O de la Olimpia. Magic.

Într-o zi a dispărut preşuleţul şi tocul Olimpiei a bătut nervos în cimentul din faţa apartamentului. Pentru că a renunţat la ţigară şi a rămas fără preş, şi preş, şi preş, a ajuns la dezalcoolizare. Tocmai aşa.

Se mărită la anu’, în iunie, pe 26, exact de ziua ei. Cu Ovidiu. Ovidiu cu O, ca staţiunea de lângă Constanţa.

3. Olimpia, prietena ta dragă. 30, prietenă de meserie, Oneşti. Iubeşte plantele de apartament.

A fost aproape obeză, la vârsta de opt ani. La orezul pilaf adăuga oregano sau oţet.
Încă priveşte hulpav la orice orez. Aşa îi spune Mab; că priveşte "hulpav".
Tic de vorbire. Ticul lui Mab. E obraznic, e ok, e oricum.

Olimpia e ochelaristă şi poartă ojă oranj. E interesată de ocultism. Iubeşte oglinzile şi-mi vorbeşte despre orgasm, olărit, orez pilaf şi oraşul Oneşti. Încearcă să fie obiectivă. Bunicul era din Bacău, Bacăul de lângă Oneşti şi era olog. Poate că suferea de osteoporoză, otită, orice.

Din dragoste de oameni, Olimpia s-a făcut prietenă.

Oneşti e un oraş obişnuit, obosit şi osândit. Pentru că Bacăul e prea mare. E ochios. Chit că n-are plajă cu ocean. Olimpia din Oneşti, pe o canapea ocru.
Iubeşte plantele de apartament.

Pân' la următoarea sâmbătă, la bună vedere!