Forever young

Mă trezeam în fiecare dimineaţă o dată cu găinile; ei, nu la 6, da' pe la 7 în mod sigur făceam ochi şi-ncepeam să-mi revizuiesc regatul, să-mi improvizeze povestea pentru ziua respectivă, să bat pe alţii la cap că mă plictisesc, că vreau neapărat nu'ş ce minunăţie de fluier aşa cum am văzut eu la nu ştiu care, ba chiar mi-am meşterit din pachete de ţigări roboţei de care am uitat în câteva zile. Şi ziua mi se părea lungă, şi nu, nu picam lată-n pat pe la 8 seara ci hăt, târziu, în jur de 12, când eram trimisă pachet direct în dormitor. Nopţile mi se păreau lungi, fără rost, teribile, în ciuda faptului că ziua mă plictiseam atât de tare că-mi venea să-mi smulg părul din cap de nervi, mai ales dacă se-ntâmpla să plouă, sau să fie frig, şi-atunci bye-bye plimbare, bye-bye bătut coclaurii, stai, Camelia, pe geam şi roagă-te să vină vara, că vara e mai animat şi poţi să scoţi şi nasul ca gâzele la soare, ba chiar ai voie să-ţi faci şosete de noroi, şi nu tu moment liber, gol, mort. Asta, să ne înţelegem, se întâmpla pe la 7-8 ani.

Acum... acum mi se pare de-a dreptul monstruos să mă trezesc înainte de 11. Şi chiar dacă se întâmplă să n-am timp să fac tot ceea ce mi-aş dori în ziua respectivă, prefer să prelungesc ziua până târziu în noapte, decât să renunţ la orele alea de somn de până aproape de prânz.

N-o să pricep ce fac persoanele care se trezesc cu noaptea-n cap şi care muncesc aidoma mie, de la 4 după-amiaza. Adică, ce poţi face atâta timp şi, mai ales, cum de rezişti? Pentru că-s vreo 18 ore de stat cu ochii deschişi, învârtindu-te de colo-colo şi, în plus, fără recuperare în week-end. Adică şi la sfârşit de săptămână tot 18 ore prestezi, fără pic de respect pentru somnul ăla care pe mine una mă face funcţională.

Prin adolescenţă pierdeam noapte după noapte după noapte. Adică şcoală, noapte pierdută, câteva ore rapide de somn, altă noapte pierdută, iar şcoală, şi de la capăt. Pe bune dacă simţeam oboseală. Şi, ca să fiu sinceră de tot, nu doar în adolescenţă. Adică, au fost câţiva ani după 20 şi ritmul ăsta nu m-a omorât. Ba chiar de-abia aşteptam următoarea noapte pierdută, următorul maraton, întrecerea recordului personal de ore nedormite, de hai şi, mă rog, ce face tot omul când pierde o noapte în grup. La un moment dat, mă ţinea adrenalina, dar n-aş fi coborât de pe baricade nici cu ordinul procuraturii.

Acum o noapte pierdută mă pierde pentru vreo 2 zile. 2 zile-s zombie, cu cearcănele-n barbă, cu somnu'n glandă, nu văd decât pat, nu gândesc decât pernă şi bat mărunţel din buze în legătură cu gându' rău care m-a-mpins să fac noapte albă. Mă simt ridată, mă simt bătrână şi-mi plâng tinereţea aia în care o noapte fără somn era la fel de banală ca un vaccin; acum e perfuzie de-a dreptul.

Şi mă mai gândesc aşa: nee, nu m-am maturizat; încă mă uit la desene animate şi râd la glume de clasa I. Aş juca şi-n secunda următoare o partidă de ascunselea. Merg pe stradă şi se iau puştii de 5-8 de mine. Nu'ş dacă am fire albe şi pentru asta, vopseaua să trăiască; oricum şi pe blondul natural s-ar vedea mai greu. Singura mea responsabilitate-s eu şi, în principiu, aşa va fi mereu. Bine, şi mâţa de rigoare. Mă bucur la cadouri exact la fel de mult ca ţâncii de 6 ani. Dau din coadă când mă apreciezi. Nu pot să alerg, da' asta n-o făceam nici când eram "tânără şi florelinte". Nu, psihic n-am îmbătrânit; nici măcar n-am ajuns la vârsta din buletin. Da', frate, când mă apucă câte o durere de spate, cu lăbuţa pe inimă spun că mă simt ca la 80 de ani. Şi mă-ntind, mă-ntorc, mă sucesc, mai bag un calciu, mai iau o aspirină, orice pentru a mă simţi din nou eu; aia tânără, aia fără vârstă, şi fără farmacie după ea.

Şi numai de test o să mai fac o noapte albă; da' tre' să-mi găsesc un week-end. Nu de alta, dar până luni trebuie să-mi reintru în rolul de "adult responsabil", care se duce la muncă fără ochi picaţi în barbă. Asta numai aşa, ca să-mi dovedesc că forever young nu e doar o frază-n vânt.