Dă dragoste şi dă amor

De când mă ştiu - eu pe mine, în viaţa conştientă, nu de când eram doar un gălbenuş în oul meu - m-au speriat nişte chestii. Nu, nu gândacii, şoarecii sau cutremurele; frica mea a fost mai... psihopată. M-au speriat dintotdeauna blestemele. Şi nu alea cu direcţie spre accidente, morţi groaznice şi cumplite, cât alea "dă dragoste". Şi nu neapărat alea făcute la drum de seară, în faţa cazanului, cu smocuri de păr din coadă de mâţă neagră şi ochi de şarpe şi labă de broască râioasă, cât alea spuse mărunţel din buze, uneori doar în gând, şi uneori gândite chiar fără intenţia de blestem.

Deci m-au terorizat de-a dreptul, în ideea în care nu cred în Ilie care-a apărut în carul de foc şi Iona care a fost mâncat de balenă, da' cred cu toată fiinţa mea raţională în sistemul ăla, conform căruia totul se întoarce, la un moment dat, împotriva ta.

Şi-am avut o perioadă când m-a terorizat un vers; unul obsesiv, care se potrivea în situaţia în care mă găseam, şi pe care îl auzeam peste tot. Că mergeam cu tramvaiul, că intram într-un magazin, că pur şi simplu dădeam drumul la televizor, era acolo. Blestem vechi, cică. Şi era ceva legat de momentul în care vei iubi o persoană blondă, care era condamnată să moară pentru că o iubeai. Frate, deci când auzeam aia, mă lua tremuratul instantaneu. Mi se tăiau genunchii, respiraţia mi se accelera, vedeam numai magazinele de pompe funebre; pentru că da, mi-s blondă la origini. Mi-a trecut cu greu; da' încă mai ştiu versurile pe de rost...

Urma apoi, la o distanţă destul de mică, aia cu "cine iubeşte şi lasă". Şi vocea aia, tânguită, pe care o auzeam şi noaptea-n somn. Că cică nu e de ajuns să eviţi blestemul, tre' să vrea să te evite şi el pe tine.

Am încercat partea aia mistică a lucrurilor. Dacă nu crezi, nu se leagă. Păi, cum să nu crezi, când vezi că merge? Când vezi că, după ani şi ani, tot te loveşte, ca bumerangul?

Da, încă mă mai tem de tot ce-nseamnă "dă dragoste şi dă amor". Pentru că încă mi se ridică părul din cap, încă mi se zburleşte codiţa când le aud. Pentru că tot ce-seamnă orice altceva e jucărie pe lângă cât poţi trage din cauza unuia de genul ăsta. Şi da, misterioase sunt căile universului, zicea cineva mai deştept ca mine. Dar sunt cu atât mai misterioase dacă se gândeşte cineva să le ajute.

Cu lăbuţa dusă pios, sfios şi sincer la inimă, mărturisesc: n-am gândit de rău; n-am făcut la miez de noapte dansul vrăjitoarelor, în timp ce pisica mea cea neagră amesteca în licoarea otrăvită. Da' dacă au fost alţii care-au încercat-o?