În căutarea timpului pierdut

Nu, nu mă cheamă Proust şi n-am nici o prăjiturică pe care s-o cheme madeleine lângă mine. Nu beau nici ceai şi nici nu voi scrie 7 volume pentru a recrea timpul pierdut. În schimb da, am momentele mele de rătăcire; de trăit în trecut. Că văd un tricou, că stau la o anumită masă într-o cafenea, că fac un anume gest sau că-mi vine o anumită replică, trecutul trăieşte prin mine. Trecutul apropiat, şi trecutul ăla care sare când nu te aştepţi, care te loveşte cu viteza marfarului, care te lasă fără cuvinte, fără reacţii. Pentru că doare.

Dar nu despre lamentări e vorba azi. Azi e vorba despre mirosuri trecute. Încă mai simt un fel de fior, o strângere de stomac în momentul în care simt Caldion pe stradă. Pentru că-l asociez cu începutul, cu cineva anume, cu cald, şi intim, şi atât de acolo, că-mi vine să mă duc la magazin, să cumpăr un Caldion şi să-l am în casă, să-l simt de fiecare dată când mă pocneşte nostalgia. N-o fac, pentru că e mai incitant să te ia pe nepregătite...

Când eram eu mică, nu exista balsam de rufe. Sau dacă exista, nu se găsea. Spun mică, adică mică de tot; până-n Revoluţie. După ce spăla, bunică-mea clătea rufele într-o apă-n care turna ceva gen parfum; un lichid gros, gălbui, cu miros de lămâiţă. Aşa miroseau hainele în copilăria mea. Şi-acum, de fiecare dată când simt miros de lămâiţă, am senzaţia că sunt iar mică, aşezată pe marginea căzii, cu nasul lungit pentru a prinde mai bine mirosul ăla, pentru a mi-l întipări în toţi porii, pentru a mă simţi în siguranţă.

Mirosul de roz pentru mine nu e asociat cu bomboanele. Da, ştiu, sună ciudat să spui că o culoare are miros, da' pe bune că fiecare culoare se simte într-un anume fel la nivel olfactiv. După cum spuneam, rozul meu nu miroase a bomboane. Rozul meu miroase ca parfumul dintr-o sticluţă în formă de veioză, parfum de cameră, atât de roz că-ţi venea să-l guşti. A stat mult timp în sufragerie, undeva printre cărţi şi bibelouri, pentru că da, era perioada în care bibelourile încă se purtau, şi fiecare avea povestea lui, şi toată sufrageria mea mirosea roz, chit că era vopsită-n bleu.

Dacă simt miros de Axe, văd vacanţa de pe a opta pe-a noua, când Axe-ul de-abia apăruse în peisajul meu, şi-l foloseam exclusiv; mirosul de narghilea îmi aduce aminte de un prieten care a murit mult prea devreme; darshan-ul, de clasa a zecea, când cumpăram beţişoare parfumate din dorinţa de a vedea persoana care le vindea; liliacul - adolescenţă, Caldion, intim; tămâie - moartea persoanei care nu mi-a fost bunică prin sânge, dar care mi-a fost ca o bunică; citricele - nopţi de iarnă, sub plapumă, somebody special; mirosul de spital - clasa a-12-a, operaţie de apendicită, ai fost acolo şi m-ai făcut să nu-mi mai fie atât de frică.

Da, în mod clar mirosurile mă duc în trecut. Le simt şi, instantaneu, revăd tot; ca un film pus pe fast-forward; şi chiar dacă unele dor ca naiba, e o plăcere masochistă să le văd over and over again, pentru a-mi aduce aminte că nu totul trebuie să fie optimist şi fericit în fiecare zi. Da' măcar am avut partea mea de lucruri bune; şi-or să mai vină şi altele.