Blog de bleg

Când am auzit de "blog" am auzit, asociat prin vorbele unui coleg, "bleg". "Blegări" fiind cei care deţineau un blog. "Blegosferă" – totalitatea blogurilor. Pentru că, din spusele lui, "blegării" îşi plâng amarul, au un soi de jurnal propriu şi personal pe net, da’ vezi tu că le face plăcere să fie şi încurajaţi, gâdilaţi, admiraţi pentru cantitatea de cuvinte pe centimetru pătrat. Până să intru-n "blegosferă", n-am citit bloguri. Nu făcea parte din aria mea de interes, nu mă concernau, n-aveam de gând să stau să citesc ce zice unul şi altul. Asta, repet, până nu mi-am făcut blogul propriu şi personal. Şi-atunci m-a prins microbul: ziua mea nu-ncepe bine dacă n-am o postare la activ; dacă nu văd care cum a mai scris, care de ce se plânge, care îmi smulge primul zâmbet la cafea.

Da, am dat peste bloguri şi blogeri interesanţi. Peste oameni care scriu aşa cum îmi place mie, sau cum îmi place mie în momentul ăla. Acid, cinic, trist. Am citit chestii care mi se potriveau ca o mănuşă, dar pe care eu nu le-aş fi scris nici în ruptul capului, pentru că nu pot să las să se vadă prea tare când mă doare; persoane nervoase pe o anumită situaţie, tăind în carne vie; persoane implicate în "cazuri sociale", despre care prefer să cred că le pasă; reţete, jocuri, filme, design interior, hand-made, tehnologie, sfaturi utile; oameni singuri, oameni vorbăreţi, oameni pe care nu-i scoţi din ale lor nici cu ordinul procuraturii.

Din cei pe care-i citesc, cunosc la modul personal doar câţiva. Şi cred că e mai bine, pentru că parte din imaginea pe care mi-am format-o ar putea fi distrusă iremediabil dacă aş cunoaşte o persoană care, în viaţa reală, e cu totul alta decât cea din spatele cuvintelor.

În tinereţea mea, pe vremea când nu toată lumea avea net la dispoziţie, exista o rubrică într-un ziar. "Tranzit prin adolescenţă". Şi era aşa, un fel de spaţiu unde lumea se plângea în scris despre diverse: cât de neînţeles e, ce grea e singurătatea, cum i-a trecut lama prin vene şi şi-a dat seama că nu vrea să moară, mă rog, chestii pe care le scrii la 15-16 ani. Cam aşa văd eu blogosfera. Un loc unde fiecare scrie după cum îl taie capul, despre ce-l taie capul. O reţea de socializare mai "artistică". Un loc unde popularitatea îţi creşte nu în funcţie de "like"-uri, ci în funcţie de cei care te citesc.

Da, poţi face bani. Da, poţi câştiga diverse. Da, poţi ajunge să ştie şi Badea Ion cine eşti, dacă ştii cum să dai mai abitir din coate. Dar, în primul rând, e faza să ştii că ce te doare pe tine ajunge şi la alţii. Să arăţi şi altora ce chestie genială ai scos tu, ce idei ţi-au venit, cât de bine ştii să jonglezi cu cuvintele, ce melodie îţi place, cum ai pozat punga în adierea vântului, cum ai rămas fără bani înainte de salariu sau, pur şi simplu, ce simţi în momentul în care te aşezi pe scaun, cu mâţa-n braţe, şi-ncepi să tastezi nervos.

Bloger. Bloger – din punctul meu de vedere – e ăla de-şi întreţine spaţiul. Ăla de postează regulat, de vine cu argumente şi nu doar cu mesaje de Twitter, ăla de încearcă, câtuşi de puţin, să schimbe ceva. O idee, o viziune, o mentalitate. Am zis că-ncearcă, nu şi că reuşeşte. Dar, până la urmă, intenţia contează. Bloger e ăla de te lasă să vezi măcar o bucăţică din el; nu neapărat aia mai bună sau aia mai rea. Una oareşcare. Bloger e ăla care te face să zâmbeşti sau să plângi, ăla de te face să te gândeşti la ceea ce a spus, ăla care te trage de mânecă. E ăla de postează din pasiune, cu frenezie.

Şi mai e o chestie: blogosfera a ajuns, de la spaţiul propriu şi personal, unde fiecare poate posta ce-l taie capul, după cum îl taie capul, dar chestii ori personale, ori de interes general, un spaţiu pentru reglat conturile. M-a supărat cutare, îl am în blog-roll, PAC! Nu-l mai am. Să ştie el de altă dată! Ba mai trântesc şi-o postare plină de venin, cu aluzii subtile, nu de alta, dar cine ştie cunoaşte. Nu-mi place cum scrie X? PAC! L-am desfiinţat pe pagina mea; nu contează că n-am nici în clin nici în mânecă cu el, da’ de ce să nu-l mai citesc dacă nu-mi place, când pot să-l fac pilaf prin cuvinte? Daps, reglat de conturi; ca-n filmele cu gansteri. Numai că nu prea există legi care să limiteze pilaful în blogosferă, aşa că măcelul continuă liniştit.

Nu, poate nu e o imagine idilică. Da, sunt multe lucruri mai puţin corecte. Nu, nu toţi cei care au un blog sunt blogeri, pe principiul că "faptul că mă duc la biserică nu mă face creştin, la fel cum nici statul garaj nu mă face maşină". Blogosfera există şi continuă să crească. Dacă mă-ncadrez în blogosferă? Probabil. Vreau să ies? Nu. De ce mai stau? Pentru că mă exorcizează. Pân’ la urmă, cred că asta e: un soi de clan, în care fiecare încearcă exorcizarea proprie şi personală. Chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna.

P.S. - Super Blog, etapa 19.