Lights, camera, action!

Îmi plac filmele. Drame, thrillere, musical, comedii, de orice fel; amestecate, psihopate, chinuite sau chinuitoare. Nu, nu mă uit la filme "inteligente" gen Tarkovski, pentru simplul motiv că mi se par puţin cam trase de păr în inteligenţa lor. Dar am văzut multe filme, multe; zeci, sute, mii de filme au trecut aproape de retina mea. Tot ce înseamnă Jean Claude VanDamme şi Stalonne în fragedă copilărie, alese pe gustul masculin a lu' taică-meu; TCM-ul devorat cu religiozitate, în timp ce ai mei căscau de plictiseală; chestii sângeroase care mă lăsau stăpână pe telecomandă pentru că stomacul sensibil al celorlaţi "privitori" nu suporta atâta violenţă; filme "de familie", filme de Oscar, filme de Palme D'or, filme cu buget redus, filme de care n-a auzit multă lume, mă rog, filme peste filme. Dacă aud de ceva care pare a fi bun, caut; nu pot scăpa ocazia de vedea ceva, şi încă ceva, şi dup-aia alt ceva care să mă atingă în orice fel.

În schimb am o problemă. Una mare de tot; o rană mai veche, redeschisă aseară. Filmele cu tematică gay. Şi-am văzut filme bune, bune de tot. Iubitorii de dramă ar bate mulţumiţi din pălmiţe, ar zâmbi satisfăcuţi pentru că au plâns destul la sfârşitul filmului. De ce mi se zburleşte codiţa? Păi, simplu: filmele cu tematică gay, pentru a fi digerate de public, trebuie să implice obligatoriu ori o sinucidere din dragoste şi pasiune, ori o moarte tragică, de cele mai multe ori în urma contaminării cu Hiv; dacă nu se pune problema contaminării graţie promiscuităţii, atunci în mod clar a fost vorba de un ac infectat pentru că da, toate persoanele gay consumă droguri; dacă nu e asta, atunci sigur şi-o ia pentru că s-a dat la cine nu trebuie, şi a călcat pe bătături persoanele nepotrivite; dacă nu e nici asta, atunci mergem pe pedofilie, sado-maso, violenţă "conjugală". Orice pentru a smulge, pe lângă un set complet de lacrimi, şi o doză de indignare: uite ce pot face "oamenii ăştia"! Uite cum sunt toţi. De asta ne ferim de ei, de asta nu-i acceptăm, ştim noi ce ştim; dacă până şi-n filme sunt prezentaţi aşa, apoi aşa trebuie să fie cu toţii.

Da, ştiu, drama impresionează; drama aduce spectatorii pe scaun la cinematograf şi vinde bilete. Da' pe bune acu dacă nu e deja previzibil. La începutul filmului, deja pot începe să fac pariuri despre cine e cel care a tras firul ăl scurt, care va fi nefericitul de va muri până la sfârşit, cine pe cine va chinui fizic, psihic sau ambele variante.

Monster - caz real; da' nu vezi prea multe gagici începând să omoare în stânga şi-n dreapta doar pentru că au suferit o decepţie. Şi da, în majoritatea filmelor orientarea sexuală se explică cu un abuz din copilărie. Pe bune? Muaaamă, ce tare. Deci la câte persoane gay sunt, imaginaţi-vă câţi abuzatori; puşcăriile ar trebui să fie pline ochi, să dea pe dinafară de atâtea abuzuri. Altă parte e aia cu "men haters"; că cică în mod clar urăşti bărbaţii, dacă eşti femeie şi-ţi plac femeile. Nu, pe bune, chiar aşa? Deci există aşa, o bucată considerabilă de populaţie feminină care urăşte iremediabil bărbaţii şi, în consecinţă, se apucă să defrişeze populaţia masculină; în ritmul ăsta, bărbaţii vor fi dispărând în curând. Îmi pare rău pentru voi, da' dacă filmul zice, în mod clar trebuie să fie adevărat.

Boys don't cry - trangender, omorât ca să ştie el de altă dată. Loving Annabelle - corupere de minori, pentru că a fost mai presus de raţiune dorinţa fizică din ambele personaje. Lost and Delirious - suicid din cauză de dragoste rănită, pentru că, vezi tu, oprobiul public era mai mult decât putea duce unul dintre pioni; şi integrarea în societate, şi "normalitatea" schiţată de aşteptările părinţilor merita o moarte emfatică. Brokeback mountain - unul dintre ei moare; de-a lungul anilor chiar a fost aşa, de-a dreptul imposibil să găsească o modalitate de a fi împreună mai mult de câteva zile pe an pentru că, repetăm, societatea nu acceptă şi dacă nu-şi ridică societatea pălăria în faţa ta, eşti un nimeni. If these walls could talk 2 - dacă eşti gay, în mod sigur la bătrâneţe vei ajunge singur, şi părăsit, şi nici măcar la înmormantare nu vei putea plânge atât cât ai nevoie, pentru că nu se pupă relaţia de "prietenie" pe care ai avut-o de-a lungul decadelor cu durerea aia de te rupe; aşa că trebuie să te ascunzi, măcar de faţadă. Lista poate continua liniştită.

Şi-acu', spuneţi-mi voi, băieţei şi fetiţe, chiar nu se poate face un film "de tematică" fără să faci zdrenţe personajul? Încep să fac asocierea cu filmele cu Mel Gibson, în care de fiecare dată el e ăl bulit, terminat, chinuit; că scapă sau nu, asta contează mai puţin. Dar, de fiecare dată, el e ăl de suferă cumplit până a-şi atinge scopul. Vreau şi eu un film care să nu se termine cu "aşa îi trebuia, aşa păţeşti dacă eşti ca ei". Un film mai puţin moralizator şi mai mult aproape de realitate. Se poate?