Fă bine şi aruncă-l în mare

Să fi avut vreo 6 ani când am văzut o gaşcă de vrăbiuţe care se chinuiau să devoreze un biscuit. Unul din ăla tare, de Brăila, de se presupunea că e cu miere, în care aveai toate şansele să-ţi laşi un dinte de lapte sau să găseşti relaxat o bucată de sfoară. Şi se chinuiau săracele, că biscuitul era tare, şi ele, chiar dacă erau multe, erau mici, şi cu greu reuşeau să tranşeze biscuitul cu pricina. Aşa că am gândit rapid: dacă-l sfărâm, le va fi mai uşor să ia masa în oraş. Zis şi făcut. M-am dus uşurel, ca să nu le tracasez prea tare, oricum ţin minte că mi-au aruncat o privire rea în primă instanţă; probabil au crezut că-l vreau pentru mine. Ei, şi le-am sfărâmat biscuitul, am trecut mai departe, ele s-au întors la festin fără a mai fi nevoite să-şi ciobească ciocul. Concluzia maică-mii: cât de lipsită de inimă am fost pentru că am distrus masa săracelor vrăbiuţe.

Am rămas perplexă. Nu, nu ştiam cuvântul atunci, dar cam aşa am rămas. Logica folosită de mine era cam alambicată şi-oricum nu prea obişnuiesc să explic, aşa că n-am încercat s-o contrazic; n-ar fi avut nici un rost să-mi bat capul. Dar ce făcusem eu, şi la ce concluzie s-a ajuns. Şi-acum am o sprânceană ridicată.

Până undeva prin clasa a şaptea, pe bune dacă nu eram o persoană care avea încredere în oameni. Adică, să ne înţelegem, nu credeam că tot ce zboară se mănâncă, nici că oamenii sunt cu toţii buni, candizi şi inocenţi, indiferent de masca pe care o afişează. Departe de mine gândul. Dar aşa, un soi de încredere că, dacă spui ceva cuiva, şi mai şi specifici că nu tre' să spună, o va face. Şi nu, nu spuneam chestii vitale şi de-o importanţă majoră nici pe atunci. Cam pe vremea aia am aflat eu că încrederea nu prea există; sau, dacă există, atunci e bine s-o maschezi bine, bine de tot şi s-o păstrezi pentru tine. Adică da, am făcut greşeala să cred în cineva şi m-am ars. Bineînţeles că nu mi-a ajuns o singură dată, dar asta e deja cu totul altă poveste.

După o vreme, am vrut să-nlocuiesc mobila din propria-mi casă. Mi s-a reproşat că pun prea multă lume la muncă pentru un moft. În anumite situaţii, am ajutat aşa cum m-a dus pe mine capul; cât am putut. Concluzia a fost că prea vreau să le fac eu pe toate. Când am vrut să schimb ceva, s-a spus că-s prea rapidă; când n-am mai luat atitudine, că-s prea moale.

Dacă dai un ban cerşetorului de la colţ de stradă, afli mai târziu că-şi bate nevasta. Dacă ajuţi pe cineva, afli mai târziu că, de fapt, el e sursa tuturor chestiilor care se vorbesc pe seama ta. Dacă stai pe-un post şi vrei să schimbi ceva, schimbarea nu va fi în mod clar ori pe placul celor de dedesubt, ori pe placul celor de deasupra ta; postul îţi va fi luat. Dacă eşti sincer, eşti luat de prost. Dacă spui tot, tot, tot ţi se va reproşa că vorbeşti mult. Dacă vrei să protejezi, ţi se va spune că eşti prea protectivă. Dacă taci pentru a nu scula pe cineva din somn, vei fi acuzat că eşti antisocial şi nesuferit. Dacă faci un cadou, ţi se va spune că ai dat prea mult. Dacă alegi să ai încredere în cineva, vei fi naiv. Dacă ai coloană vertebrală, ţi se va spune că eşti încrezut. Dacă spui cuiva că are o pată pe bluză, ţi se va spune că eşti lipsit de diplomaţie. Dacă dai cuiva de mâncare, vei fi vrând să-l îngraşi. Spui ce te doare, eşti crud. Spui adevărul, eşti invidios. Tragi pe cineva din faţa maşinii, te va ţine minte toată viaţa pentru că i-ai rupt mâneca de la haină. Vrei să trezeşti pe cineva la realitate, eşti mincinos. Spui ce simţi, eşti lipsit de consideraţie faţă de sentimentele celuilalt. Duci pisica la medic, ai dus-o prea târziu. Vrei să mângâi, eşti prea afectuos. Nu mângâi pentru că tocmai ţi s-a reproşat asta, eşti rece. Îţi îndrepţi atenţia asupra unei singure persoane, eşti posesiv; îţi împarţi atenţia, clar vrei să scăpi de persoana din partea 1 a propoziţiei.

Orice gest ai face, îţi va fi judecat cu totul altfel decât l-ai gândit. Pricepi repede, în mod clar tragi concluzii pripite; nu înţelegi ce-a vrut să spună celălalt, nu eşti atent sau, în mod clar, nu eşti de aceeaşi părere. Rămâi în aceeaşi stare, te ancorezi în trecut; încerci să mergi mai departe, eşti un insensibil care nu pricepe semnele.

Da, cu siguranţă totul e mai complicat decât pare. Gestul banal de a-ţi aprinde o ţigară declanşează o reacţie în lanţ care, dacă-ţi dai interesul, va duce la concluzia că eşti direct responsabil pentru moartea lentă a planetei. Orice melodie ai asculta, va duce la un lanţ întreg de flash-back-uri care te vor distruge; pe tine, şi pe ceilalţi în acelaşi timp. Păstrezi două perne, încerci să înşeli destinul, să-i forţezi mâna universului.

Revenind la linia pe care începusem. Pe lângă faptul că demult am început să cred în faza cu "what goes around comes around", lent dar sigur mă conving că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Nici măcar una.