La stânga, sau la dreapta?

Nu sunt persoana care să se fi vizualizat de mică „ceva”. Nu, nu m-am vizualizat în rochie de mireasă, nu m-am vizualizat cu copii, nu m-am vizualizat nici măcar în faţa tastaturii, tracasând tastele. Pentru cineva care ştie exact ce vrea în secunda următoare, pentru cineva care-şi stabileşte ţeluri precise şi are notat în carneţel ce a îndeplinit şi ce mai are de făcut, eu aş părea un haos total. Fără itinerariu, fără un punct terminus; fără să pot să mă aşez relaxată pe canapea şi să spun: „Asta a fost. Am ajuns acolo unde voiam”.

Acu’ 26 de ani m-am trezit cu un bilet alb în mână. Mi-a fost dat moacă. Gratis. Nu m-a întrebat nimeni dacă-l vreau dar nu, nu vreau să renunţ la el până nu îl consum pe tot. Până nu trec prin toate gările prin care mă poartă, până nu exploatez la maximum faptul că e în alb.

„Drumul ne formează, dar destinaţia ne defineşte.” Despre asta e vorba azi. Campanie de imagine Tarom. Despre câte escale trebuie să faci până ajungi acolo unde vrei. Şi acolo unde vrei însemnând că tot bagajul pe care l-ai adunat cu tine, pe care l-ai cărat şi de care ai avut grijă de-a lungul timpului, o să te ajute să fii complet. Cu toate liniile trasate vizibil, conturat, întreg.


Nu obişnuiesc să călătoresc la modul îmi iau traista şi plec.Ca şi călătorie „de viaţă” însă, am încercat multe drumuri. Unele mai uşoare, altele mai grele; nu m-a pus nimeni. Am vrut să aleg dreapta în loc de stânga, am preferat să văd eu dacă e atât de greu pe cât se spune, am vrut să mă lovesc cu capul de sus dacă era cazul, pentru că am vrut să am parte de „formarea” mea proprie şi personală. Şi nu, nu vorbesc despre anii copilăriei, în care s-a încercat o formare pe mine; de parcă mi-ar fi băgat Windows-ul şi, hop, iată-mă, mândru membru al societăţii de azi. Nu, şi din programul ăla de început am reţinut doar ce am am vrut; doar ce mi s-a părut mie important pentru mai departe.

În „viaţa conştientă”, după ce n-am mai fost doar un gălbenuş în oul mamei mele, am „călătorit”. N-am avut un drum anume, nu mi-a fost dată nici o hartă, nu mi-a spus nimeni că pe unde o iau eu e posibil să fie şi gropi, şi teren accidentat. Şi chiar dacă mi-ar fi zis, la cum mă cunosc, de-al naibii aş fi ales drumu’ ăl greu; ca să arăt că pot şi că se poate.

Da, venit din partea unei companii aeriene, sloganul mi se pare inspirat. Puţin cam filozofic, dacă laşi pe unul care a terminat profil uman să-şi dea cu părerea. Care a învăţat în 12 ani de şcoală să întoarcă pe toate părţile cuvintele, să le dea sensuri după cum îl taie capul şi să se scuze dacă divaghează cu „licenţă poetică”. Revenind însă la partea „aeriană” a sloganului; deja văd multe căpuşoare, înghesuite într-un avion, mergând din punctul A în punctul B, pe calea cea mai scurtă. (Da, am făcut şi niscaiva ore de matematică, chit că de-abia ştiu cât fac 1 şi cu 1). Şi formându-i drumul ăla, cu goluri de aer, şi ceva senzaţii tari, başca nişte palpitaţii, iar la sfârşit, după aterizare, să fie „definiţi” prin faptul că au scăpat cu viaţă şi de zborul ăsta. Căpuşoare fericite, luându-şi bilet să se şi întoarcă acasă.

Am cunoscut oameni, am fugit de oameni. Când am avut literalmente cuţitul la gât, am zis că nu voi mai ajunge niciodată în situaţia cu pricina. Când a fost vorba de lovit o maşină, am zis că nu mă mai urc la volan; siguranţa mea şi a celorlalţi. După ce am învăţat cât de greu se plăteşte întreţinerea, am avut grijă să închid robinetul în timp ce mă spăl pe dinţi. După ce mi-a murit un prieten, am învăţat să-i preţuiesc pe cei rămaşi în viaţă. Da, drumul m-a făcut aşa cum sunt azi. Şi clar o să mă modeleze în continuare, pentru că n-am de gând să mor mâine şi să ajung o definiţie care nu mai poate fi schimbată. Suntem o definiţie în schimbare, în funcţie de cât de mult alegem să călătorim.

Şi aş putea să o iau şi pe partea puţin morbidă a situaţiei. Nu e un singur drum, nu avem o singură definiţie. În schimb, destinaţia finală e aceeaşi pentru toţi. La capăt de drum. Atunci când se trage ultima linie. Când asculţi zâmbind cum alţii îţi recită definiţia, când îţi auzi necrologul. Şi atunci poţi să te uiţi în urmă şi să spui: „Asta da călătorie!”

P.S. - Super Blog, etapa 12.