Cu jalba-n proțap

Mă enervează persoanele nemulțumite tot timpul. Alea care strâmbă din nas, orice le-ai da sau face. Le dai cozonac, strâmbă din nas că-i cu stafide, nu cu cicolată. Le aduci ambele tipuri, nu, că nu-i de la firma de la care voiau ele. Le aduci d`ăla, da` nu cumva e prea puțin? Și puteai să te simți să aduci unul întreg, să ia și acasă. Asta în condițiile în care, dacă ar fi să-și cumpere, ar saliva pe lângă vitrine, da` n-ar băga mâna-n portofel să se autocinstească.

Alea care caută nod în papură, indiferent de calitatea papurii. Care nu s-ar declara mulțumite nici cu ordinul procuraturii și care par a avea drept unic scop în viață să se plângă. De orice. De tot. De parcă ar avea rația de plângeri pe care să le împartă într-o zi. De parcă rămân fără aer dacă nu comentează negativ.

Le-aș aduna pe toate și le-aș băga în aceeași cameră. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Până tre` să-și dozeze aerul cu lingurița. Până ajung la stadiul în care chiar să aibă motiv să se plângă. Până sardinele din cutie stau mai comod. Da` fără ulei. Pe uscat. Și-atunci o să-mi iau pipa, carnețelul, halatul de Freud, o să stau în fotoliul meu comod, c-un pahar de coniac și cu chef de ascultat, și-o să mă uit ca la filme bune. Cine rezistă, trece la nivelul următor. Cine nu, pagubă-n ciuperci!

Pân` la următorul Saw, la bună vedere!

Karma

Cică lecţia karmatică pe care ar trebui s-o învăţ în viaţa asta e răbdarea. Posibil şi compasiunea, zicea pe undeva. Şi nu pricep de ce, pentru că sunt un munte de compasiune. O eman prin toţi porii, dacă te uiţi în dicţionar, în dreptul cuvântului "compasiune" e poza mea. Şi-n dreptul răbdării, şi al empatiei. Sunt bună, candidă, inocentă şi evlavioasă; mai ales evlavioasă.

Serios vorbind acum... Nu putea fi orice altceva? Nu ştiu, capacitatea de a gândi logic, interesul pentru natură, puterea de a lua decizii, orice. Nu, frate, trebuia să fie răbdarea. Când eu nu pot sta locului două secunde. Când dacă e coadă la bancomat, schimb bancomatul; nu vine taxi-ul în 3 minute fix, mai sun o dată; dacă-mi dai prea multe detalii deja nu te mai urmăresc cum trebuie; mă plictisesc relativ rapid şi cred că pedeapsa supremă ar fi să trebuiască să fac toată viaţa goblenuri. Sau să croşetez. Sau orice altă chestie minuţioasă.

Deci cum aş putea învăţa o chestie n-are nici o legătură cu mine? Ar fi mai probabil să-nvăţ să rezolv integrale sau formule d'alea chimice complicate, în condiţiile în care sunt total paralelă cu "ştiinţele exacte".

Cât despre compasiune, cine a mai văzut Vărsător care să mustească de aşa ceva?

Şi-n ordinea asta de idei, mă uit la lecţiile karmatice, ele se uită la mine, mă simt ca-n facultă, când a trebuit să-nvăţ Отче наш pe de rost. Două strofe, atât avea, da' mi-a luat câteva ore. La examen l-am ştiut perfect; în secunda doi, l-am uitat. De ce aş învăţa ceva ce oricum uit după? Şi da, mă gândesc că-n stilul ăsta e foarte posibil să mă reîncarnez într-un crocodil obligat să ţină dietă pentru a învăţa răbdarea supremă, da'...e-un risc pe care mi-l asum.

Pân' la următoarea aberaţie, la bună vedere!

E = mc2

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu dată drept exemplu sau să mi se laude "realizările" în interiorul clanului. Din punctul meu de vedere e doar treaba mea cu cât am luat bacul, ce idee genială mi-a venit sau când, cum şi unde am intrat la facultă. Ce salariu am sau ce chestie meseriaşă mi-am luat. Pentru că astea ţin de mine; dacă am eu chef să spun, spun cui cred eu că se bucură sincer şi chiar îi pasă. Altfel, de ce să te dai rotund şi să te umfli în pene cu ce copil ultramegagenial ai? Da, l-ai făcut, l-ai crescut, da' ce face mai departe ţine doar de el; n-ai nici un merit în "succesul" lui şi nu, în nici un caz vreo vină dacă dă rateu.

De fiecare dată când copilu' lu' cutare făcea ceva bine, trebuia să ştie tot clanul. Că a câştigat nu'ş ce olimpiadă, că are doar 10 pe linie, că s-a înscris voluntar pentru "salvaţi rizomii de ferigă". Şi replica era spusă aşa, cu puţin reproş, adică uite ce poate să facă ăla şi tu de ce nu poţi? Mereu se găsea unul care să facă ceva şmecher; mereu câte unul care să fie exemplu; mereu ori ţi se ridica soclu, ori ţi se băga în suflet soclul altuia.

În schimb, dacă făcea vreunul vreo prostie şi-ncercai să-ntorci comparaţia în favoarea ta, ţi se tăia scurt macaroana: "nu mă interesează ce fac copiii altora". Straight face, pe bune.

Bat la pariu că, atunci când Einstein a venit cu formula relativităţii, mama lui a fost foarte mândră. L-a lăudat peste tot, s-a înfoiat ca o cloşcă pe ouă dar, dacă ar fi fost prietenă cu mama lui Picasso, l-ar fi bătut pe bietul Albert la cap că, dacă şi-ar fi dat mai tare interesul, ar fi putut picta chiar el Guernica.

Pân' la următoarele pseudo-revelaţii, la bună vedere!

Tânţarul zboară; se mănâncă?

Au existat momente în care îmi făceam planuri uriaşe; chiar credeam în ele, pe bune că da. Din alea, între realitate - pentru că da, era realizabile - şi fantezie totală - pentru că n-aş fi avut nici într-o mie de ani capitalul necesar pentru a le pune pe picioare. Dar credeam, în momentul ăla, în ele. Şi le desenam frumos pe hârtie, adunam, scădeam, mă rog, chestii din astea de le faci când îţi vine o idee. Şi-apoi treceam mai departe. Asta nu înseamnă că am crezut-o pe maică-mea când discuta despre cum ar fi să-şi facă fermă de struţi, sau cum se vor apuca de crescut prepeliţe, şi-atunci beware, Bill Gates, vine Bucur din urmă!

Am crezut în faptul că e posibil să existe extratereştri, dar nu c-o să vină nava mamă şi-o să mă răpească pentru a face experimente pe mine. Că, la fel ca oricare altul, am o şansă să câştig la loto, dar nu fără să joc. Că pisicile înţeleg oareşcum ce le spui, dar nu că va începe mâţa mea în toiul nopţii să filozofeze cu mine pe marginea inutilităţii vieţii şi despre metoda maieutică. Cu alte cuvinte, cred eu multe, da' că tot ce zboară se mănâncă, în nici un caz.

Evident că-mi fac probleme, scenarii; am chestiile mele care mă disturbă în aşa hal că nu pot dormi noaptea, dar în nici un caz nu e vorba despre ce se ascunde sub pat la 3 din noapte. Îmi iau nebunia, mi-o analizez pe toate părţile, mă gândesc că poate acest lucru mă înnebuneşte mai tare. Mă doare ceva fizic, normal că mă gândesc la cauze şi la consecinţe. Mă doare ceva mai puţin fizic, dă-i şi-ncearcă să ieşi din starea cu pricina.

Da', frate, există o categorie specială care n-are nici o treabă cu chestiile astea. Categoria aia care da, crede că tot ce zboară se mănâncă, se panichează, da' în secunda următoare a uitat, pentru că e dotată cu memorie de scurtă durată şi, până să-şi dea seama că s-a panicat, uită de ce. Şi pe bune dacă, uneori, nu e mai bine să fii aşa, ca persoanele cu pricina.

Le-am studiat cu atenţie; erau o specie necunoscută, şi trebuia să văd cum funcţionează. Şi treaba stă cam aşa: pot discuta ore-n şir despre o papiotă. Când au terminat de discutat fiecare bucăţică din papiota cu pricina, tac; şi-apoi o iau de la capăt, pentru că le-a marcat nu atât culoarea papiotei, cât existenţa ei. Imaginaţi-vă o discuţie între doi copii de clasa a doua; da' de clasa a doua cum eram noi, nu acum, când umblă cu Larousse-ul după ei. Cam aşa ceva. Se minunează la fiecare chestie pe care le-o spui. Dacă le anunţi că tocmai a intrat pe uşă un elefant roz, se vor ridica să-l vadă. Dacă le spui că eşti fantoma crăciunului trecut, există toate şansele s-o creadă şi pe asta. Sunt ancorate undeva, în lumea lor roz, unde nimic grav nu se poate întâmpla. Nimic nu le poate atinge, pentru că nu se gândesc la nimic. Nu, să ne înţelegem. Ştiu că suntem în 2010, au acumulat un bagaj de cunoştinţe destul de mare, dar de gândit, gândesc...simplist.

Şi n-o să le vezi că-şi pun probleme existenţiale, că se consumă pentru ceva, că le supără ceva. Iau fiecare secundă aşa cum e, pentru că aşa trebuie să fie, şi nu concep altfel. Ceea ce mie mi se pare banal, lor li se va părea o tragedie; de care vor uita instantaneu. Ceea ce mie mi se pare tragic, nu concep, pentru că e prea mult de procesat; deci, vor uita şi asta. Şi da, mă gândesc că nu vor suferi niciodată "de nervi", nu-şi vor termina stomacul din cauză de stres, nu le va afecta nimic mai mult de două secunde.

Pentru că n-am fost niciodată aşa, mă gândesc cum o fi în pielea lor? Tre' să fie o linişte şi-o calmitate constantă. Ca şi cum ai trăi într-un borcan, bine sigilat, şi cu siguranţa că nimănui nu-i va veni ideea de a-l sparge. N-or să aibă riduri, n-or să tremure de nervi, n-or să sufere pentru nimeni şi nimic. O fi bine? O fi rău? Chiar nu ştiu. Da' nu pot să nu mă gândesc din nou la chestia aia, spusă de cineva mai deştept ca mine, şi care rezumă totul..."Intelligent girls are more depressed" (Emilie Autumn)

Ale tinereţii valuri

Mă gândeam aşa: până pe la vreo 12 ani, am jucat cam tot ce se putea juca în grup. Le-am încercat pe toate, le-am adaptat, le-am combinat. Flori, fete sau băieţi, dracul şi florile, castel 1,2,3, ascunselea, ascunselea cu mingea, ascunselea cu semne, raţele şi vânătorii, oina, prinselea, atinselea, capra, câte ouă are baba, cărţi, remi, şotron, coarda şi elasticul, mă rog, tot ce se juca în perioada cu pricina, într-o haită de plozi care de-abia aşteptau să-şi rupă genunchii, fugărindu-se prin tot cartierul, ba chiar şi prin cartierele vecine. Jocuri erau, idei şi mai multe, nu conta ce fel de vreme ar fi fost, pentru că totul putea fi transferat cu succes în scara blocului în caz de ploaie sau vijelie cumplită. Şi le-am jucat din plăcere, şi le-aş mai juca şi acu' dacă aş avea cu cine.

Dar nu despre copilăria mea glorioasă e vorba azi. Înaintăm puţin în vârstă, şi ajungem undeva pe la mijlocul adolescenţei, când jocurile erau tot din plăcerea jocului, da' mai erau şi aşa, un fel de tatonare, un fel de încercare a mării cu degetul, un fel de jocuri, da' nu prea jocuri că puteau deveni serioase, şi atunci, bye-bye forever castel 1,2,3.

Am jucat adevăr sau provocare cu pasiune, cu frenezie, cu devotament. Puteai să fii în 2, şi tot la adevăr sau provocare ajungeai. Şi-am trecut prin cele mai ciudate pedepse şi cele mai inventive întrebări, despre chestii de care, probabil, nici nu auzisem până atunci. Da' era fain să vezi până unde poate ajunge, până la ce nivel te ţine să înaintezi, cât de mult poate sau nu să-ţi pese. Am făcut chestii pe care nu credeam că le voi face vreodată şi, de cele mai multe ori, a fost doar un joc. O singură serie din măreţul joc mi-a rămas adânc întipărită-n minte; una de undeva de pe la 17 ani, şi pe bune că aş repeta-o. Cu aceeaşi persoană.

A doua pe listă era cartea următoare. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Pentru că nu ştiai cine va trebui să se rişte, cine va trebui să răspundă, cine va fi nefericitul care va sta în cap, sau va linge peretele, sau va bea pe nerăsuflate toată sticla de bere. Era cu şustă, da' pe bune că se lăsa cu hai, cu chicoteli şi hăhăieli. Şi nici după ce terminai pachetul cartea următoare nu se termina, pentru că o luam de la capăt. Over and over again; plăci stricate, mori hodorogite, da' ce-mi păsa pe atunci că noaptea se duce? După o noapte venea alta, şi alta, şi nu-mi păsa nici de ficat, nici de plămân, şi ce se putea întâmpla ciudat, atât timp cât erai printre prieteni?

Sticla şi capacul deja erau versiuni primitive ale "jocurilor de societate". Adică da, le jucam, dar doar în situaţia în care restul opţiunilor erau deja epuizate. Când rămâneam fără idei, când rămâneam fără combustibil, sau în pauzele de dus la consignaţie, pentru reîmprospătarea proviziilor. Şi-apoi, din nou la versiunile mai complicate ale socializării.

Nu, nu era socializare cu forţa. Adică, puteai să refuzi. Dar dacă aveai de gând să refuzi, nu trebuia să te mai bagi. Stăteai pe tuşă, pentru că nimeni nu se joacă cu supărăcioşii, şi dacă tot n-ai atâta cojones, atunci stai acasă, şi nu te mai băga degeaba în jocurile ălor mai mari, şi mai înţelepţi, şi mai porniţi pe fapte mari. Şi dacă tot ai de gând să te comporţi ca la 12 ani, atunci du-te acasă, că a trecut demult ora ta de culcare, şi lasă-ne pe noi în mania noastră, şi lasă-ne să vedem cum şi ce, şi să dăm răspuns după răspuns, şi nimeni n-o să roşească, pentru că nu-i nimic ruşinos la mijloc; suntem tot noi, în versiune nocturnă, cu insomnii şi idei şi curiozităţi. Şi dacă sacul se termina pentru noaptea asta, sau dacă noaptea se sătura de noi, atunci exista mereu săptămâna următoare. Şi-aveai câteva zile bune în care să te gândeşti, să-ţi faci planuri, şi schiţe, şi liste cu întrebări, pentru ca următoarea rundă să fie mai suculentă, şi mai fascinantă, şi mai plină de sens şi de realizări decât anterioara.

Oare copiii mari mai fac nopţi albe în jurul unei sticle pentru simpla plăcere de a-şi testa limitele? Sau vorbesc din cărţi de istorie antică, din vremea când aveam 17 ani, mă chema tot Cami, dar era altă epocă, alt secol, alt mileniu de-a dreptul?

M-am înrolat în BLOGWARS

Cel mai aproape de război am fost când îl practicam la jocul de cărţi. Şi, de obicei, la "război" mă pricepeam. Am jucat război în tren, la picnic, la plajă, ba chiar şi pe covor. Şi-atenţia mea era concentrată la maxim ca, atunci când avem aceeaşi carte, să spun prima miraculosul cuvânt, ca să pot hotărî pe cât "licităm".

În rest, am aflat despre războaie din cărţi şi din filme. Plângeam de tremura cămăşuica pe mine când murea eroul principal din film în încercarea - reuşită, de altfel - de a salva prizonierii din lagăre sau de a dinamita nu'ş ce pod, esenţial pentru a hotărî soarta luptei. Am fost trup şi suflet alături de Hart, alături de personajele din M.A.S.H., alături de fiecare soldat care murea la datorie.

Consecinţa directă: am aflat de un nou război, şi nu mă pot abţine. Anunţ, cu lăbuţa dusă patriotic la inimă, că m-am înrolat în BLOGWARS!
Sper să nu fie prea sângeros; iar cei care-şi fac probleme că aş putea pieri pe acolo, pot să verifice cu propriii ochişori condiţiile de luptă clicăind AICI.

Revin cu amănunte de pe front cât de curând.

Enjoy the silence

Gata, am hotărât! Este fapt dovedit ştiinţific, după cercetări laborioase, după mii de ore de conversaţii, după întrebări rămase fără răspuns, după toate replicile alea care au rămas în aer, că lumea aude din ce în ce mai puţin. Că, în general, riscul de a trece neauzit e din ce în ce mai mare. Că ne îndreptăm cu paşi mici şi repezi către o altă emisferă a comunicării, cea semiînţelese, sau semisurde, după cum preferaţi.

Deşi am observat fenomenul mai de demult, ieri mi-a fost confirmat total, în două rânduri:
- Hmmm...am trecut pe la farmacie, şi am uitat să mă uit după forfecuţ...
- După văcuţe?!?

Da, clar, pentru că singurul loc unde aş fi putut găsi văcuţe, era la farmacie. Şi, la fel de clar, unul dintre visele mele ascunse, neîndeplinite încă, secret până la capăt, e acela de a-mi cumpăra nişte văcuţe. Şi nu de oriunde, ci de la farmacie, pentru că acolo se fac cele mai bune, cele mai drăguţe, cele mai de lapte dătătoare văcuţe ever.

- Mi-am pus alt pierce în nas...
- Te doare nasul?!?

Da, clar, pentru că am aşa, un obicei de a avea câte o durere în cele mai neobişnuite locuri, gen nas, vârful degetelui stâng de la mâna dreaptă sau colţul stâng al caninului drept. Şi, la fel de clar, mă plâng de durere de vârf de nas, arătând impulsiv spre pierce, care se vede de la o poştă că e altul decât cel care era cu 5 minute în urmă.

Şi nu, nu sunt exemple singulare. Şi da, am observat chestia asta la multiple persoane. Dacă nu aud din prima ce ai zis, există două variante. Ori se fac că plouă, în speranţa că 1. vei repeta, şi s-ar putea să înţeleagă la o repetare sacadată, 2. nu era atât de important şi vei uita, sau vei trece rapid la alt subiect; ori repetă ceea ce ai spus tu, dar într-o variantă proprie şi personală, care n-are absolut nici o legătură decât vag fonetică cu ceea ce încercai să transmiţi, în original.

Eu recunosc cu lăbuţa pe inimă că mi se întâmplă să fiu strigată, să n-am chef să răspund, şi să mă fac lejer că plouă. De cele mai multe ori, am drept scuză căştile care-mi acoperă ostentativ urechile, chiar dacă mi s-a terminat demult bateria. N-am chef să răspund şi, dacă e ceva cu adevărat important, persoana în cauză va insista. Dacă nu, de ce să mă deranjez degeabă? Şi-n plus, dacă n-am chef deloc să răspund, mai îmi iau şi o figură concentrată, băgată teribil în ceea ce fac în acel moment, sperând astfel să înşel vorbitorul vigilent. De cele mai multe ori, îmi iese figura.

La fel de cu lăbuţa pe inimă, mărturisesc şi că mi se întâmplă să aud cu totul altceva. Adică, mai mult să înţeleg altceva. Şi dacă nu mi se pare ceva important, las să treacă momentul fără să cer lămuriri suplimentare. Adică, ce contează că ceea ce înţeleg eu e total pe dinafara subiectului, dacă oricum nu mă interesează subiectul? Dup-aia să mi se reproşeze că nu sunt atentă sau că am surzit iremediabil? Nu, mersi. Mai bine tac mâlc. E posibil să îmi dau seama pe parcurs ceea ce a zis ăla de fapt, şi dacă nu, pagubă-n ciuperci. Oricum nu eram destul de atentă ca să pricep.

Pe de altă parte, contează enorm şi persoana pe care n-am înţeles-o. Dacă e cineva important pe scara mea de valori, atunci bineînţeles că adopt o figură cam picată din lună şi cer bis-ul frazei; dacă nu, nu.

Dar, revenind la partea "ştiinţifică" a situaţiei. Două cauze au fost constatate:
1. Persoana aia chiar are probleme cu auzul. Cum îţi dai seama? Simplu. Orice ai spune, nu obţii nici o reacţie. Iar dacă o obţii, atunci va fi înţeles cu totul altceva. În loc de Madonna va înţelege Maradona, în loc de ceai, pui; ceaun - tun, mort - front, mouse - vals... Mă rog, orice altceva şi, eventual, cât mai departe de ceea ce povesteai tu cu patos. În cazul acesta se recomandă să se sară peste controlul ORL, pentru că eşti irecuperabil. Ia-ţi hands-free, să creadă lumea că ai aparat auditiv şi, astfel, să ai o explicaţie plauzibilă dacă nu auzi ceva. Nu te obosi cu aparatele auditive reale, pentru că există şi situaţia numărul doi, care ar face acest aparat total inutil.

2. Persoana nu îţi oferă prea multă atenţie (constant, sau doar în anumite momente ale zilei). Cum îţi dai seama? Simplu. De obicei, aude brici. Aude mâţa călcând pe covor persan, respiraţia ţânţarului, conversaţia dintre ăia doi de acolo, de după ăilalţi 50 care stau la coadă la Adevărul de seară. Deci, aude brici. Din când în când însă, nu reacţionează, orice i-ai spune. Nu, nu e în transă, chiar nu te bagă în seamă. Observi după privirea puţin pierdută în monitor, în frigider sau în neant. Nu reacţionează nici dacă îi spui că tocmai a intrat un tir în peretele casei, nici că ne atacă americanii, nici că e cutremur. Dacă păstrezi acelaşi ton pe care ai început conversaţia - pe timpul când era atentă - poţi să spui orice vrei, chiar fraze fără nici un sens. Asta înseamnă că, în mod normal aude, dar în acest moment specific, ţi-ai luat ignore.

Sau, partea a doua. Tot nu e atentă, dar ceva din timbrul vocii tale a tras semnalul de alarmă că e posibil să fi spus ceva important, sau să fi fost o întrebare, la care aştepţi un răspuns mai complicat decât îhâm. Dar, pentru că n-au auzit din neatenţie discursul tău pompos, improvizează. Orice care să aibă cât de cât legătură cu vreo două silabe comune pe care le-a perceput inconştient. Şi aşa ajungi din nou la perechile alea de cuvinte care seamănă, dar nu prea răsar.

Imposibil să nu fi observat chestia asta, sau să nu o fi aplicat măcar o dată. Cel mai mult a trebuit să mi se repete de vreo cinci ori ca să pricep o dată toată fraza. Şi persoana cu care vorbeam se exprima şi clar, şi "citeţ", şi "lizibil". Şi-n plus, chiar mă interesa ceea ce zicea. Doar că s-ar putea la un anumit număr de cuvinte auzite să am nevoie de-un restart.

Per total, indiferent de cauză, repet: lumea aude din ce în ce mai puţin. Aşa că m-am hotărât să-nvăţ şi limbajul semnelor. Aşa măcar ştiu că, dacă n-am fost înţeleasă, clar e din lipsă de atenţie, nu pentru că vorbesc eu prea repede, prea încet sau mult prea "ilizibil".

Noua gumă cu surpriză

Pentru mine faza cu cărţile care "vin" o dată cu ziarul a fost o adevărată binecuvântare. Am de unde alege, îmi strofoc memoria să-mi dau seama dacă am sau nu cartea respectivă, ba chiar le-am descoperit şi pe alea cu "mistere rezolvate", "secretele Vaticanului în 5 volume", "curente artistice". Ador chestia asta pentru că, altminteri, ar trebui să mă duc direct în librărie să-mi împrospătez stocul. Şi asta înseamnă măcar juma' de oră de studiat titluri, coperţi, recenzii, uşurat cardul cu o sumă considerabilă, îngreunat geanta la fel de considerabil. Aşa măcar am o oareşcare evidenţă asupra cărţilor cumpărate. Când am liber în librărie, e prăpăd.

Pe de altă parte, ar exista biblioteca. Nu mai am permis la bibliotecă din clasa a zecea, îmi plac cărţile noi, fără colţuri îndoite, murdare de gem şi cu foi lipsă. Îmi place să ştiu că e cartea mea, că e virgină, că n-a pângărit-o nici un trobbit până la mine. În plus, dacă aş împrumuta de la bibliotecă, ar exista mereu riscul să-mi placă maxim cartea aceea şi dup-aia să umblu dezlegată prin tot oraşul pentru a o găsi. Aşa merg la sigur.

Bineînţeles că nu despre cărţi în sine este vorba azi. Nope. Azi e vorba despre reviste. Revistele pentru femei, în speţă. Şi, frate, sunt multe tare de tot. Începând cu Elle şi terminând cu revista de la farmacie, există o adevărată industrie a revistelor pentru femei. Care mai de care mai pompoasă, mai şic designed, mai ochioasă, atrăgătoare, din mânuţă făcătoare direct din raft.

Şi se-ntâmplă în felul următor:
Toate - dar absolut toate - revistele pentru femei se gândesc să apară în jurul aceleaşi date. Apar în gaşcă, pentru a te pune în imposibilitatea de a alege. Unele sunt mai "serioase", mai sociale, mai sfătoase; altele sunt foarte axate pe modă, pe poze, pe sfaturi gen "cum să te demachiezi corect" sau "ce loţiune de corp să foloseşti, în funcţie de tipul de piele"; există reviste axate pe sfaturi naturiste, reviste axate pe instrucţiuni pentru creşterea şi educaţia "micuţului", reviste care abundă în sfaturi de "agăţat"; altele care te-nvaţă cum să scapi rapid de mahmureală, cum să dai jos kilul ăla în plus apărut din cauză de plictiseală, cum să obţii şuviţele perfecte.

Ai chef să afli ce grad de compatibilitate există între tine şi "el" în funcţie de zodie, cerc de prieteni, hobby-uri? Clar într-una dintre ele vei afla răspunsul. Cum să treci peste o despărţire, cum să provoci o despărţire fără prea multe victime, e deja momentul să vă mutaţi împreună, ce se întâmplă dacă se gândeşte la fosta, unde să te duci în vacanţă, cum să-ţi decorezi dormitorul, ce vedete mai fac ce, cât de îndrăgostite sunt vedetle între ele, cum să mănânci feng shui, ce-ţi spun astrele despre el în dormitor, cum să-ţi impui punctul de vedere la locul de muncă, cum să-ţi scoţi calităţile în evidenţă, ce să porţi ca să-ţi acoperi iepuraşii până scapi de ei, câte calorii are apa plată, cum să fii mai optimistă, cum, cum, cum...

Dacă ar fi să te iei după tot ceea ce spun revistele, mâine ai fi bogată, faimoasă, fericită; ai fi super woman, pentru că fiecare dintre ele se întrece să dea sfaturi în această privinţă. Şi da, într-o oareşcare măsură, au dreptate. Doar că ce nu ia nici una dintre ele în calcul e că n-ai cum să oferi reţeta universală. N-ai cum să transformi toată populaţia feminină peste noapte în cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea mai bogată, cea mai dorită femeie ever. Şi n-am văzut pe nici o copertă vreo atenţionare, cum că s-ar putea să nu meargă toate reţetele alea pe care ei le prezintă drept universal valabile. S-ar putea nici atitudinea să nu meargă, nici lista aia de hotărâri pe care ei o prezintă ca infailibilă.

A nu se înţelege greşit. N-am absolut nimic împotriva revistelor pentru femei. Ba chiar mă destind, mă amuză şi, din când în când, mă enervează teribil pentru că vor să-mpace şi capra şi varza, iar aşa ceva nu se prea poate.

Prima întrebare care ţi se pune dacă apari cu o revistă nouă la muncă este "ce cadou a avut?". Pentru că da, revistele mai vin şi cu cadouri. Mascara, blush, tricou, costum de baie, gel de duş, loţiune exfoliantă, cremă de mâini, orice. Şi, în funcţie de ce cadou "ţi-a căzut" ţie, se vor mai găsi încă vreo două persoane care să cumpere revista respectivă. Pentru cadou, evident. Revistele au devenit ce era guma cu surprize pentru noi, când eram mici. Şi, în afară de cadoul ăla afişat ostentativ în pungă, revista mai conţine şi mostre de fond de ten, de parfum, pliculeţe de ness sau de 3 in 1, semne de carte, ba chiar şi cantitatea ideală de şampon pentru o singură spălare. Frate, deci e mafie cu revistele pentru femei.

Inutil să spun că, în momentul în care ai cumpărat o revistă, eşti reperată mai rapid. În secunda următoare, revista ta va fi citită de încă 20 de persoane. Nu şi-o vor cumpăra decât dacă respectivul "cadou" se ridică la înălţimea aşteptărilor. Nu mai contează foarte mult ce scrie în revista aia, contează mai mult ce ţi se da "gratis" la ea. La fel ca la oul kinder, pe care nu-l cumperi pentru că aveai chef de ciocolată, ci pentru că a apărut noua colecţie cu Ştrumfi.

Referindu-mă strict la reviste, am observat o chestie. Multe articole sunt scrise de dragul de a scrie, altele sunt publicate pentru că sunt semnate cu un nume celebru. A început să conteze mai puţin calitatea; au început să primeze articolele "uşoare"; rar găsesc ceva care să mă facă să mi se ridice părul când citesc. Şi nu mă pot opri să nu fac legătura cu faptul că sunt cumpărate în funcţie de ce obiect oferă, mai puţin în funcţie de ceea ce publică.

Asta nu înseamnă că mă voi opri din cumpărat reviste. Dar prefer ziarele alea, pe care le las la chioşc, şi care vin cu carte. Măcar ştiu că omul ăla a scris pentru cineva, nu pentru reclamă.

Testează-te!

Femeile, mai mici sau mai mari, căsătorite sau nu, indiferent de rasă şi religie (doar dacă acest lucru nu contravine religiei lor), plastice sau naturale, blonde, brunete, şatene, multicolore, înalte, scunde, cu sau fără forme, în fustă, pantalon sau şalvari, pantofi, tenişi sau sandale, oricare le-ar fi zodia, convingerile politice sau gradul de cultură, toate (fără excepţiile care întăresc regula, bineînţeles) adoră testele. Nu, nu testele "barza", ci quiz-urile. Întrebările alea multe, cu variante de răspuns pe care le încercuieşti în funcţie de ceea ce ţi se potriveşte cel mai bine şi apoi, în funcţie de majoritatea de a-uri, b-uri sau c-uri, ori în funcţie de punctajul final, afli verdictul. Verdictul testului, adică.

Cea mai simplă metodă de a găsi un test e prin deja tradiţionalele reviste pentru femei. Fiecare dintre ele va conţine măcar unul. Urmează apoi categoria "grea", Internetul. Găseşti mii şi milioane de teste, testuleţe, testulici care să-ţi potolească "setea de cunoaştere".

Să ne înţelegem. Poate fi vorba despre quiz-uri gen "ce zodie eşti?" şi, cu toate că ştie răspunsul de câţiva ani buni, tot şi-l va face. Ca să vadă "dacă se potriveşte". Urmează categoria "ascendentului" şi, chiar dacă i s-a făcut harta natală de către un profesionist, tot îşi va face testul, din acelaşi motiv. Zodia în zodiacul amerindian, chinezesc, mayaş, european, occidental; pe toate le va încerca, pentru a afla mai multe despre sine.

Urmează categoria legată "de viaţă". Vieţi anterioare, vieţi anterioare în formă umană, vieţi anterioare în formă de animal, ce tip de animal, ce rasă de pisică, ce culoare de cal. Viaţa prezentă: cum se descurcă în o anumită situaţie, ar fi capabilă să fie amazoană, gangster, preot catolic; cum va muri, ce va spune când va muri, la ce vârstă va muri; ce defecte şi calităţi are; care dintre cele 7 păcate capitale le posedă şi de ce; meseria potrivită pentru ea, stilul de înbrăcăminte, parfumul potrivit, tipul de ten.

Categoria "relaţii": cu ce zodii e compatibilă în casă/în pat/în prietenie; ce fel de caracter are în relaţii, cum ar reacţiona dacă e înşelată, câţi copii va avea, ce sex vor avea copiii, cum e mai bine să "gestioneze" o ceartă, ce fel de casă i se potriveşte, care e camera ei preferată, ce fel de perdele sunt în acord cu personalitatea ei, ce fel de tip/tipă o va accepta aşa cum e, unde trebuie să meargă "la agăţat", ce replică să folosească, ce gen de muzică e pe gustul ei, cu ce mână mănâncă mai bine.

Într-un cuvânt, zeci, mii, milioane de teste inutile, al căror răspuns i se potriveşte sau nu. Dacă nu găseşte răspunsul care să-i fie pe plac, caută un alt test, cu aceeaşi temă, dar întrebări diferite, poate-poate vor ieşi pe aceeaşi lungine de undă. Bine, recunosc, chiar dacă i se potriveşte răspunsul, şi-i convine, tot va căuta şi restul testelor pe aceeaşi tematică, să se asigure că a găsit răspunsul bun.

Nici dacă rezultatul arată aşa, nu se dă bătută: "Într-o viaţă anterioară ai fost o ceaşcă, cu toarta puţin ciobită. Culoarea ta favorită e roşul, sau albastrul, sau galbenul, sau negrul. Ai toate şansele să devii preot catolic, ba chiar Papă, cu puţin mai multă ambiţie. Ţi se potriveşte mâncarea de gutui şi apa băută direct din undele reci şi curate ale Dunării. O să ai trei copii pe care nu-i vei cunoaşte pentru că-i vei abandona la naştere şi un câine maidanez alături de care vei îmbătrâni şi vei muri. După moarte, câinele îţi va mânca trupul şi nu vei atinge niciodată Nirvana."

Da, femeile sunt înnebunite după teste. Pot petrece ore-n şir făcându-le, analizându-le, discutându-le. Şi dacă într-o zi o vezi cu o figură lungă, hotărâtă să alerge 5 km pe zi, chiar dacă n-are nevoie, trebuie să ştii că Testul i-a prezis că va muri din cauză de probleme de obezitate, în aproximativ 2 luni. Şi testul poate să greşească, dar de ce să-şi asume riscul?