Cu jalba-n proțap

Mă enervează persoanele nemulțumite tot timpul. Alea care strâmbă din nas, orice le-ai da sau face. Le dai cozonac, strâmbă din nas că-i cu stafide, nu cu cicolată. Le aduci ambele tipuri, nu, că nu-i de la firma de la care voiau ele. Le aduci d`ăla, da` nu cumva e prea puțin? Și puteai să te simți să aduci unul întreg, să ia și acasă. Asta în condițiile în care, dacă ar fi să-și cumpere, ar saliva pe lângă vitrine, da` n-ar băga mâna-n portofel să se autocinstească.

Alea care caută nod în papură, indiferent de calitatea papurii. Care nu s-ar declara mulțumite nici cu ordinul procuraturii și care par a avea drept unic scop în viață să se plângă. De orice. De tot. De parcă ar avea rația de plângeri pe care să le împartă într-o zi. De parcă rămân fără aer dacă nu comentează negativ.

Le-aș aduna pe toate și le-aș băga în aceeași cameră. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Până tre` să-și dozeze aerul cu lingurița. Până ajung la stadiul în care chiar să aibă motiv să se plângă. Până sardinele din cutie stau mai comod. Da` fără ulei. Pe uscat. Și-atunci o să-mi iau pipa, carnețelul, halatul de Freud, o să stau în fotoliul meu comod, c-un pahar de coniac și cu chef de ascultat, și-o să mă uit ca la filme bune. Cine rezistă, trece la nivelul următor. Cine nu, pagubă-n ciuperci!

Pân` la următorul Saw, la bună vedere!