Cu creionul pe hârtie

Am învățat să scriu cu creioane colorate. Am scris cu creioane de ceară, creioane chimice, creioane de le folosea Doamna Mamă să se machieze, și-apoi am trecut mai departe. La grădiniță scriam cu pixul. Un pix negru, cu capac alb, pe care l-am ascuțit la ascuțitoare ca să-l reperez din marea de pixuri identice. A doua zi nu l-am mai găsit.

Am avut o manie pe stilouri. Stilou nu cu rezervă, ci cu pompiță, pe care trebuia să-l umpli cam o dată pe zi, și neapărat cu sugativa lângă tine, dacă nu voiai să lași peste tot semne de cerneală. Mereu aveam cerneală pe degete.

Stiloul care-mi părea că scrie cel mai frumos era unul metalic, auriu, cu doi ursuleți panda minusculi pe capac. Scria genial. Literele ieseau mai rotunjite, caligrafia - impecabilă, parcă și frazele curgea mai lin din el.

Și-apoi am trecut la pixuri. Care mai de care mai ciudate. Am crezut că, dacă pixul e deosebit, scrisul trebuie să fie la fel. Până când am realizat c-aceleași cuvinte le scrii și cu pix chinezesc, la 2500 de lei bucata.

Am scris de mână, de tipar, stas, înclinat spre stânga, înclinat spre dreapta, drept, ba chiar și cu stânga. Tastatura mi-a furat caligrafia. Fără să-mi fure și cuvintele.

Scriu scrisori în gând. Scrisorile mele-s mereu scrise noaptea, pe-ntuneric. Gândurile n-au nevoie de lumină. Scriu scrisori. Mai șterg din cuvinte. O iau de la capăt. Scrisorile mele spun mereu ceea ce eu nu pot. Poate pentru că-i noapte. Sau pentru că nu se aud. Mereu în gând sau în șoaptă vorbesc. Fără glas. Fără alte litere decât cele pe care am învățat să le scriu cu creionul. Aceleași cuvinte, care spun aceleași lucruri pe care nu le pot spune cu glas. Și-aștept ziua în care cuvintele vor avea voce și literele din nou pete de cerneală.

Pân` la următoarele rânduri, la bună vedere!