Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

Vânzătoare - noua colecție

Am zis eu de ceva vreme încoace că se ridică o nouă clasă socială: cea a vânzătoarelor. Premoniția mea s-a dovedit și de astă dată reală pentru că da, după zeci de ani în care vânzătoarele au fost tanti de la pâine, tanti care vindea carne sau tanti aia care trebuia să te servească serviabil și supus când voiai o anumită pereche de chiloți, mai nou vânzătoarele sunt doamne. Și nu doamne din alea, cu alură de l`ancienne bourgeoisie, ci doamne care-s în stare să-ți dea dracu`cu pantofu`n cap dacă pantoful ăla nu-ți vine sau nu vrei neapărat să-l cumperi.

Și-ncepem cu începutul.
În primul rând vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Dacă eu vreau mărimea 45 la pantof, ea trebuie să se ducă, să caute printre cutii sau pe unde îi indică procedura ei de vânzătoare să caute, și să-mi aducă numărul 45. Sau să-mi spună că n-are. Nu să-și dea cu părerea că ar trebui să încerc un număr mai mic. Dacă voiam un număr mai mic, ceream unul mai mic, că nu-s nici retardată, nici gura nu mă doare. Dacă cer 45, înseamnă că atâta port, că numărul ăla vreau să-l cumpăr, că vreau să mi-l pun în vitrină pe post de bibelou sau să merg cu el pe stradă, agățat de gât pe post de bling-bling. Oricare variantă ar fi, nu-i treaba ei să-și pună întrebări. Treaba ei e să vândă, nu să gândească, că nu de asta e plătită. Dacă era plătită să gândească, atunci probabil lucra în învățământ. Sau studia fizica cuantică.

Și nici în fișa postului nu cred că intră să strâmbe din nas când îi cer 45. Nici să se zburlească când, dacă-mi spune că la modelul ăla n-are 45, eu îi arăt încă 15 modele la care vreau același număr. Dacă îi arăt 15 modele, atunci tre` să se ducă ca titirezul, să caute la fiecare-n parte și să vadă dacă are 45.

Și dacă-i cer să caute la fiecare model, de la fiecare nenorocit de pantof din tot nenorocitul de magazin în care-și face nenorocita ei de meserie de nenorocită vânzătoare numărul 45, atunci e în fișa postului ei să vină-n dinți cu toți pantofii 45 pe care-i găsește, ca să-i probez. Că eu sunt clientul. Dacă nu-i convine, atunci să-și dea demisia. Sau să-nvețe mai mult, să-și ia alt nenorocit de job la care nu vin nenorociți ca mine cu pretenții. Și să nu mai depindă de portofelul meu.

În al doilea rând, vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Așa că dacă eu mă uit la articole bărbătești, e în job-ul ei să tacă din gură, nu să-mi indice ca la retardați că pantofii-blugii-cămășile-șosetele sunt bărbătești. Nu am nici câine ajutător după mine, nici semnalmente de trisomia 21, nici nu cred că par foarte cuty-blinky-pufi-girly, ca să caut rochițe roz și pantofi cu toc. Și chiar dacă. Poate caut ceva pentru frate-meu, taică-meu, my long lost boyfriend, sau poate caut ceva ca să pun în vitrină. Repet: nu e treaba ta să mă anunți. Văd și singură, știu ce caut, știu ce vreau să cumpăr, și dacă vreau să cumpăr o cămașă mărimea 44, cu imprimeu de cowboy și cu țințe maneliste, tot vânzare se cheamă că ți-am făcut. Așa că vezi-ți de treaba ta, dragă vânzătoare. Nu e nici timpul, nici momentul, și n-ai nici figura să-ți dai cu părerea.

Bașca, alea de se miră cum poa` să-ți fie mic cutare costum de baie. Imposibil! Ea, cu ochiul ei de vânzătoare, îți spune că nu se poate așa ceva. Uuuuu, oare cine știe mai bine ce-mi vine, și ce nu? Tu care vezi sau eu care probez? Liniștește-te, cucoană, nu vreau să intru într-un 34, când știu că port 38, și n-am nevoie să mă flatezi. Mă flatează o chestie care stă bine, nu 2 numere în minus...

Revenind: vânzătoarele are the devil. Au impresii de parcă lucrează la Parlamentul European și, cele mai multe dintre ele, nu știu dacă au 8 clase. Scuzele mele vânzătoarelor ok care au și facultate, dar n-au găsit alt loc de muncă. Să știți că există specimene care ar trebui împușcate. Intern, ca să nu se lase cu scandal...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Meniul serii

Nu înțeleg rostul băuturilor pentru femei. Lichior dulce și gros, din care jumătate rămâne pe pahar, nu-nțelegi mare lucru din el și-ți mai rămâne-n gât și gustul ăla dulceag-sintetic, după care tre`să bei o fântână întreagă și tot nu scăpi de el. Plus că încerc mereu tendința total nepoliticoasă de a băga degetul în pahar și de a aduna totul de pe pereți, ca din castronul în care făcea mama frișcă sau cremă pentru prăjituri. Așa ceva nu se face! Tendința persistă.

Nu poți să bei mai mult, că-i grețos. Nu-nțelegi mare lucru din el, te duce fără să simți, dacă nu te duce te plictisești până să te ducă, și dup-aia-ți verși mațele-n baie, că nu-i nici natural, nici sănătos.

Cremă de whisky. Altă drăcie. De ce ai bea cremă de whisky? Aia o pui în prăjituri. Dacă vrei să bei, bei whisky-ul simplu. Sau cu cola. Da` nu amesteci desertul cu plăcerea de a bea. Femeile amestecă dorința de a face deserturi delicioase în orice. Până și atunci când ar trebui să bea, să-și pună rochia în cap și să danseze pe boxe, tot la desert se gândesc.

Plus, dilema supremă, berea cu gust de. E un soi de struțocămilă. Bere cu aromă de lămâie sau de merișoare sau de ananas. Păi, ori beau bere, ori beau suc. Nu le amestec, că nu mai am 5 ani, când beam un deget de bere c-o tonă de cola, ca dup-aia să pot să mă laud la copiii din cartier că eu am băut bere, ca oamenii mari.
Și cu reclamele alea cu substrat, cum că doar femeile pot înțelege savoarea ascunsă din berea cu gust de. Au uitat să precizeze că unele femei. Eu nu pricep ideea de a amesteca sucul cu bere. Adică, vrei să bei, da` nu vrei să te amețești deloc, așa că bei bere falsă. Și gustul ăla e artificial și pot să văd cum se cațără pe tine toate E-urile alea nasoale și trag de stomac, de ficat și de ce alte organe mai ai tu acolo, și-i un soi de erezie care-ncearcă să te-ndepărteze de la berea cea adevărată și cea de plăcere dătătoare.
Într-adevăr, când eram mici, berea era amară. Acum e sweet nectar of gods.

Berea neagră nu-i bere pentru bărbați. Decât dacă-i Guiness. Care mie nu-mi place. Alexandrionul e băutură de pensionari. Lichiorul e strict pentru femei trecute de 40 de ani, care încă țin la etichetă. Vinul e simandicos și la ocazii. Vodca se bea de preferință cu suc de roșii alături. Și berea se bea simplă, de sete și de plăcere. Atât!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cum să jignești o femeie

Am gene proaste. Sunt îmbătrânită înainte de vreme, fac sex ocazional și refuz cu desăvârșire să am  copii. Sunt o feministă tembelă care va muri singură, fără a cunoaște binecuvântarea unui cămin tradițional, cu un bărbat mascul feroce lângă mine și o gloată de copii zglobii care să-mi mângâie bătrânețile. Sunt exemplul prost de care ar trebui să se ferească toate cele cu gânduri de mireasă și toate viitoarele mămici; poate se răzgândesc și, din cauza mea, se răstoarnă lumea cu fundul în jos, și se oprește perpetuarea speciei.

 

Dragă soție ofuscată, dacă aș crede că rolul femeii e să facă copii, m-aș spânzura de primul pom, pentru c-aș realiza că nu sunt cu nimic mai inteligentă decât o maimuță. Să faci copii e o alegere, nu o obligație. Respectele mele celor care au făcut copii pentru că au vrut, pentru că și-au dorit, pentru că au decis că asta li se potrivește. Doar dispreț pentru cei care l-au făcut pentru că așa au auzit ei că trebuie sau ca să nu fie singuri la bătrânețe. Plodul îl faci și-l lași să plece-n lume, nu-l faci ca să aibă cine să-ți schimbe pampers-ul când o să ai 80 de ani. Ăla-i egoism.

Feminismul a cerut egalitatea între sexe, nu a subminat căsătoria. Dacă nu crezi într-o oareșcare egalitate, marș la șosete! Nu uita să-ți pui și zâmbetul fericit, șorțulețul și nu uita să mimezi orgasmul, pentru că tu faci sex programat, chiar dacă n-ai chef, nu ocazional, ca mine.
Să te aplaudăm, pentru că tu știi exact la ce oră tre` să te dezbraci, și ai grijă să nu dureze prea mult, altfel n-o să te poți trezi mâine dimineață, să calci batiste.

Libertatea mea, așa cum o vezi tu, nu-i nici singură nici tristă. Un act nu-mi garantează fericirea, la fel cum ție o noapte  de ce numesc eu distracție nebună îți poate provoca greață. Același principiu.
N-am venit în casa ta și n-am început să arunc cu noroi pe tapetul tău curățat la dungă, nu m-am legat de burta lu` bărbată-tu și nici n-am constatat că plodul tău e răsfățat. Nu mi-am făcut pancarte cu ”jos căsătoria!” și nu am protestat în fața Stării Civile. Nici măcar pancartă cu ”legalizați căsătoria între persoane de același sex” n-am fluturat în fața ta.

Și-atunci de ce-ți permiți să-ți verși frustrările în casa mea? Pentru că, după ce te-ai văzut cu actul într-o mână și cu boracul în cealaltă, ai realizat că s-a terminat? Fără petreceri nebune, fără posibilitatea de a schimba o vorbă cu oricine altcineva, pentru că soțul e gelos, fără să poți pierde o noapte pentru că trebuie să pregătești pachetul plodului, fără să poți lua o decizie înainte de a te consulta cu jumătatea? De asta? Da` a fost alegerea ta. Nu-i vina mea că alegerile nu ni se pupă, nici că pe tine te isterizează stilul meu. Oricât ar fi de acru viitorul, mi se pare că te zgândăre.

Și da, poate la 60 de ani o să fiu acră și singură. Dar voi fi acră la 60 de ani. Până atunci, voi fi trăit. Ciudat pentru unii, trist pentru alții, dulce pentru mine. Și mă-ntreb care dintre noi va fi mai acră: eu - cu poveștile din tinerețe, sau tu cu amintirle prelucrate.

Pân` la următoarea mămică nevricoasă, la bună vedere!

Viva La Revolución!

Să mă lumineze cineva care-i faza cu femeile și pensatul. O pensetă costă 5 lei. Hai, 10, dacă o vrei mai șmecheră. Eu, una, am o pensetă moștenire de familie, posibil de prin 1914, cu care mă-nțeleg de minune. Mă joc cu ea de ”uite firul, nu e firul”. Și nu-mi ia mai mult de câteva minuțele.

Deci, de ce te-ai duce la cineva să te penseze și-ai mai și plăti pentru asta?
Că semeni cu Albulescu și ai nevoie de cineva care să le dea o formă, să le civilizeze și disciplineze, total că acord. N-ai vrea să-ți bagi penseta-n ochi sau să ajungi să scoți până nu mai ai ce scoate și dup-aia să trebuiască să ți le desenezi burlesque. Nu prinde pe toată lumea stilul.
Că le vrei vopsite și dichisite, din nou ok. Știu o poveste foarte reală despre o fată care-și apreta sprâncenele în fiecare dimineață, înainte de liceu. Că le avea generoase și nu le voia rebele; așa că le apreta. Cu apret. Da` nu se ducea la coafor pentru asta. Și le apreta singurică și, când n-avea timp să prepare apretul, le scrobea direct cu aracet. Fiecare cu mania lui.

Da` să te duci o dată pe săptămână la cineva să-ți smulgă trei fire în loc să le vânezi dimineața în fața oglinzii, mă depășește. Te trezește, te îmbraci, bați drumul pân` la coafor și nu, nu te mai și tunzi/vopsești/manichiurezi. Nu, doar te pensează. Mai mare daraua  decât ocaua.

Și nu le-nțeleg nici pe alea care-și lasă șuvițele de izbeliște cu lunile. Cărora deja le poți face codițe împletite la sprâncene. Bagă aparatul de ras dacă n-ai chef să le bibilești; scapă de ele în mod cinstit. Off with your hair! Să radem toate sprâncenele indecente! Să punem mâna pe pensetă și să reparăm ce mai e de reparat! Să spunem NU dependenței de penseta altuia! Să schimbăm guvernul! Să facem case pentru copiii din Africa! Să găsim leacul pentru obezitate! Cu oglinda-n față, sunt acest Che Guevara al sprâncenelor, acest Don Quijote al pensetei, acest simbol al revoluției ce va să vină!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

T-ok

Liber la rochițe, liber la tocuri. La tocuri-ocuri-uri...
Ador tocurile. Le iubesc. M-aș muta cu ele. Le-aș scrie ode și romanțe. Nu pe mine. Pe picioare frumos sculptate, pe persoane care știu să le poarte. Toc cui, pe-un picior cu pedichiura proaspăt făcută, în tandem cu roșul de pe buze, tocuri! Unul dintre fetișuri.

Da` mi se descompune fetișul când văd mersul ăla pe tocuri-ocuri-uri, care se vede așa cum se aude; sau cum se citește. În reluare. Cu ecou. Cu piciorul semi-întins, de parcă a plecat direct de la prașă, s-a încălțat cu ideea de sexi și merge ca doamna Tanța. Velociraptor pe tocuri. Mai că are nevoie de baston ca să țină piciorul drept. Mai că târșâie tocul de asfalt. Mai că-ți vine s-o descalți ca să-i curmi suferința.

Fată dragă, dacă ții cu tot dinadinsul să pari o doamnă, închide-te două zile în casă și mergi pe tocurile alea până-ți explodează varicele. Și de-abia când știi să mergi ca lumea, ieși în lume. Altfel îmi lezezi simțul estetic și-mi bruiezi bunătate de fantezie.
Nu-i ca mersul pe role, să zici că n-are nimeni nimic împotrivă că faci cunoștință cu pământul până înveți; nu-s catalige, să nu-i pese nimănui cât de tare te scălâmbăi.
Îs mijlocul suprem de locomoție! Îs cea mai porno invenție de la machiaj încoace! Îs Nirvana eleganței. Și tu strivești Nirvana, arătând ca un elefant cu accese de epilepsie.

Dau meditații la cum să folosești tocurile. Scriu un ghid despre asta. Sprijin legea care să spună că n-ai voie să ieși în public cu ele dacă nu știi cum să le exploatezi. Orice. Ca să nu mai văd copii nereușite, chinuite, de femei care se vor fatale.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Sânge albastru

Mi se strepezesc dinții când aud ”doamna Tanța”. Tanța putând fi înlocuită cu orice, de la Vasilica până la Jenica. Tanța nu poate fi o doamnă. Tanța poate fi tanti, cumnată, soacră, orice, numai doamnă nu. Pentru că o doamnă respectă eticheta în cele mai mici amănunte. Și eticheta spune că nu pui doamna lângă prenume. Neștiind acest amănunt, Tanța devine direct și iremediabil de la țară. Cu pretenții. N-a putut să atingă statutul, așa că l-a forțat prin denumire. Titlu arogat, fără argumente care să o susțină. La fel cum se cumpărau odinioară titlurile nobiliare, chit că n-aveai sânge albastru. Diferența se vedea: nobilul original putea să fie sărac rupt în gură, da` îl recunoșteai după cum se uita la tine; d`alde d`ăștia, autonumiți, puteau sta în palate că tot li se frângea coloana.

La fel de tare mă doare neuronul când aud ”șefule”. Când e vorba de ”domnu` Costel” care se urcă-n tren și-i dă șpagă controlorului; bărbații între ei, în principiu. Șefia asta mă scoate din sărite. Cam cum spuneam când eram mici că ”nu-mi comanzi tu mie!” Să te numesc șef, când nici nu te cunosc, e înjoseală curată. De ce ți-aș recunoaște o superioritate îndoielnică? De ce să mă aplec până la clanță când intru într-o încăpere?

Noroc că-ntre doamna Tanța, domnul Costel și șefu` care-s toți încercări eșuate de parvenire prin titlu, există încă domni și doamne care nu se autointitulează; îți inspiră domnia. Pân` la urmă sângele albastru, chiar dacă-ți pătează venele, măcar te scoate-n evidență. Pentru cei care au ochi să vadă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Agent relații clienți

Să-mi explice și mie cineva cum rezistă ăștia de sunt agenți relații clienți. Nu prin telefon, nu prin scrisori, ci face to face. Contact uman direct. Legătură stabilită. Pentru că am fost de câteva ori într-un sediu din ăsta, nevoită să aștept un consilier liber și mai că era să rup ușa din cauza clienților.

Să spunem că-i vorba de-un sediu unde se duce lumea și-și plătește abonamentul la cablu, își schimbă opțiuni, își reziliază contractul... d`astea. Primul lucru care te frapează e numărul de pensionari pe centimetru pătrat. Nu știu cum se face, dar ei sunt clienții premium. Ei vor, ei au probleme, ei fac scandal, ei, ei, ei. Sincer mă-ntreb dacă nu se plictisesc acasă și-au venit pentru o porție de discuții cu consilierul. Sau au încurcat UPC-ul cu clubul pensionarilor. Sau e noul loc unde socializează cu alții aidoma lor. Pentru că e prea frig să mai stea în parc la o șuetă.

Urmează ăia care și-au scos virușii la plimbare. Care răsuflă greu, de parcă stau să-și dea duhul și țin să o facă în public, eventual răspândind la cât mai multă lume germși și amibe. Și tre` să-mi îndes nasul bine de tot în fular, pentru că răspândesc chestii, și există și-o paletă largă de mirosuri pe care o aduc cu ei, și-n marea lor generozitate o împart cu toată lumea. Și mă felicit că am mănuși pentru a nu atinge nimic și căști pentru că germșii pot intra și pe-acolo și cine știe ce ființă târâtoare mai aduc cu ei; invizibilă, dar mortală.

Ultima, dar cea mai importantă, întrebările! Întrebările-s mind-blowing, pe bune. După 15 minute în care i-a desenat cum să folosească nu`ș ce modem, după ce i-a dat foaia cu ce, cum, când să facă, domnul cu pricina nu pricepea de ce nu poate consilierul să plece de la birou, să vină cu el acasă și să-i așeze cablurile...

Epic: un nene care se plângea că a plecat vecinul de la care se înțepase la cablu, și-a reziliat abonamentul și acum el și întreaga lui familie nu mai pot profita de televiziune din cauza vecinului malefic. Twisted, pe bune. Și nici nu voia abonament pe numele lui, că tre` să plătească. Presupun că aștepta sugestii de vecini care mai au cablu prin apropiere, ca să se-nțepe mai cu spor.

Deci da, cum rezistă? Cum de nu se ridică dintr-odată, cu ochii injectați și-un zâmbet psycho, nu scot bazooka și nu transformă totul într-un tablou roșu sângeriu? Când ajung acasă, primul lucru pe care-l fac e o baie în spirt? Salariul se duce tot pe nota de plată a psihologului? Fac yoga în mod organizat? Au coșmaruri cu pensionari mici și răi, care-i fugăresc cu modemul într-o mână și cu proteza clănțănind fioros în cealaltă?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Chibriturile cu fetiţa la pachet

N-am făcut niciodată chestia asta: să dictez, şi să scrie cineva. Aş scrie aşa o viaţă, şi-ncă una. Azi sunt duală. Azi sunt duală cu vin. Dar îmi place să dictez. Şi-mi place să scriu când dictez. La fel cum îmi plăceau dictările. Pentru că scriam cel mai urât, dar cel mai corect. Vocea profesorului spune că nu există "cel mai corect". Vocea profesorului a rămas la catedră, iar două fete mâncau cretă colorată. Reciteşte.

Un pachet de cretă colorată conţine 12 culori. Mă gândesc la crete colorate când beau mult şi când beau mult ascult jazz. Când sunt trează nu-mi place jazz-ul. Profesorul asculta jazz, şi vin, şi cretă colorată.

Cam atât.

Pân' la următoarea mahmureală gravă, cu pastile cu gust de cretă, la bună vedere!

Six femmes

Mă fascinau peştii de sticlă colorată pe care îi avea o prietenă de-a bunică-mii în vitrina de la pat. Da, adormeam cu frică să nu-i sparg geamul în somn, dar şi zâmbind, pentru că-n mintea mea peştii ăia căpătau şi viaţă, şi grai, şi ştiau şi-o groază de poveşti pe care mi le spuneau doar mie. Mă uitam tâmp la ei, îmi doream să-i scoată de-acolo şi să mi-i dea să mă joc şi nu, asta nu se întâmpla niciodată. După un timp, n-am mai fost pe la tanti Lucica, şi-am uitat şi de ea, şi de peşti.

La tanti Eugenia aveam manie pe metronom. Mereu uitam cum îl cheamă, da'-l preţuiam teribil. Puteam sta ore-n şir să-i urmăresc bătăile regulate. Îl făceam să bată mai repede sau mai încet, îl opream, o luam de la capăt, număram, îmi mişcam capul în ritmul lui; mi se părea aproape la fel de interesant ca ceasurile pe care le desfăceam şi-apoi le montam la loc, într-o oareşcare ordine, care n-avea nimic de-a face cu ordinea originală. Şi tot ea avea vreo şase elefanţi, de la unul mare cât pumnul meu, pân' la unul mic, mic de tot. Cu ei făceam instrucţie şi inventam războaie.

Cele mai şmechere maşinuţe, le avea tanti Jeni. Tot ea avea o aluniţă imensă în barbă pe care n-o numea "neg" şi purta ochelari fumurii. O dată nu m-a lăsat să mă ating de maşinuţe, şi mi se părea tare plictisitor să mă duc, să stau regulamentar pe pat şi s-aştept să se sature de vorbit. Când ieşeam de la ea, respiram uşurată. Încă o încercare trecută cu brio...

La tanti Luchi am învăţat să mă feresc de mâncarea de prune şi de aia de gutui. Au încercat să mă îndoape, dar am refuzat cu desăvârşire să mănânc ceva ce era dulce dar cu carne şi de-a dreptul împotriva tuturor credinţelor mele culinare. De la tanti Cheaţa am primit prima mea cană despre care ştiam sigur că e numai şi numai a mea. Tanti Lucica îmi dădea dulceaţă de nuci şi de cireşe negre, deci îmi plăcea de ea teribil. Păcat că n-o vizitam mai des...

Le-am uitat în timp. Am crescut şi-au rămas acolo; reapar de fiecare dată când văd ceva care îmi aduce aminte că, odată, demult, am fost şi eu copil. Şi copilăria mea a fost construită, în parte, şi datorită lor. Şi mă-ntreb dacă au crezut vreodată că vor fi parte din trecutul cuiva pe care-l considerau copilul care tace. Ăla de vine obligatoriu la pachet cu bunică-sa.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

Ţoc-ţoc

Din copilărie ţin minte cucoane care, atunci când se găseau la o şuetă, se salutau ritualic cu câte o pupătură zgomotoasă pe fiecare obraz. Da, cucoane din alea care beau cafeaua cu dulceaţă alături, şi niciodată dulceaţa aia nu e mai mult de o linguriţă. Păi, ce să-ţi ajungă? Dă-mi tot borcanul, nu mă duce cu zăhărelul. Da' oricât de mult aş fi privit cu jind farfuriuţa goală - da, dulceaţa era serviţă pe farfuriuţă, cu linguriţa, şi mi se strepezesc dinţii de la atâtea diminutive - nu se umplea la loc. Niciodată. Vană amăgire. La fel ca pupăturile alea care nu, nu ofereau contact direct. Era aşa, mai mult în aer, obraz lângă obraz, cu buzele-ntr-o parte şi cu zgomotul de rigoare.

Hmm... eu ştiam una şi bună: când pupam pe cineva, şi asta se întâmpla doar dacă-mi plăcea persoana cu pricina - să ne amintim că eu şi politeţea aia de formă n-am făcut niciodată casă bună - păi îi aplicam, frate, o ştampilă să mă ţină minte. Cu patos, pasiune, mai că-mi amorţeau buzele de la atâta iubire. Ce-i aia, pupătură-n aer? Evident că dilema-mi trecea repede şi mă-ntorceam la curtatul mental al borcanului...

Dar - şi aici vine dar-ul - am mai crescut. Gestul problematic n-a dispărut. Femeile încă pupă-n aer. Există mai multe variante: aia în care da, există un anumit contact între obraji, şi să zicem că e o semiatingere, şi aia în care obrajii sunt perfect paraleli, contact zero.

Mă scarpin româneşte-n cap şi zic aşa: de unde mania femeilor de a se pupa când se văd? Înţeleg, n-ai mai văzut pe cineva demult şi vrei să-i oferi un salut mai special. Să-i arăţi că ţi-a lipsit, că ţi-a fost dor, că alea-alea. Da' atunci pe bune că nu laşi aer între voi. Îl smotoceşti până nu mai poţi pentru că, de, chiar ţi-e drag. Da' dacă te-ai văzut şi ieri, şi alaltăieri, ba chiar uneori chiar în ziua cu pricina, la ce bun pupatul ritualic? Prin liceu/facultă se făcea coadă. Pe bune. Se pupau între ele. Veneau cu juma' de oră mai devreme doar pentru a avea timp să se salute. Şi se luau la rând. Ba chiar interveneau şi replici de genul "te-am pupat? Da? Ei, nu-i nimic, te mai pup o dată!" Băăi, stai aşa, că rotiţele mele se gândesc deja la altceva. Da' îndepărtează, Camelia, gândul ăla, şi aşează-te mai bine; hai să pariem că măcar una rămâne nepupată. De ce? Din vina ei, bineînţeles: a ajuns mai târziu, şi n-a mai avut timp să facă rondul.

Şi da, dacă-s în gaşcă, se iau la pupat una pe alta. Nu, repet, nu e pupat d'ăla original şi plin de sentiment. E cam aceeaşi chestie cu bărbaţii care dau noroc de fiecare dată când se întâlnesc. Da' eu n-am văzut bărbaţi care să minemeze că dau noroc. Adică, să întindă mâna, să se oprească la o distanţă oareşcare şi să dea noroc cu aerul, la unison. Şi, ca să fie totul complet, nu e o singură pupătură. În nici un caz! De fiecare dată-s două; câte una pentru fiecare obraz. La fel se artificiale amândouă. Când se lăsa cu d'astea, mă fofilam cu graţie. Nu de alta, da' mă simţeam ca sfintele moaşte să fiu pupată în fiecare zi de persoane cu care nu prea am tangenţă.

Povestea nu se opreşte aici. Nuuu, pentru că ar fi prea simplu. S-au pupat când s-au întâlnit. Au stat la caţa-caţa, au pus ţara la cale, au despicat firul în patru, la despărţire, ghici ce! Se pupă din nou... Iar coada, iar aşteptatul, iar ţocăitul. Cred că există un curs special pentru chestia asta. Le şi vizualizez. Pasul 1, învaţă cum să se încoloneze. Regulamentar, ca la armată. Fără să se îmbulzească, fără să se calce pe bătături, fără să-şi agaţe unghiuţele una în părul celeilalte. Pasul 2, cum să păstrezi distanţa, dar să dai impresia că v-aţi atins. Şi-aici e antrenament, frate, nu jucărie. Pentru că trebuie să ai grijă. Orice milimetru în plus sau în minus strică efectul total. Încordează muşchi, fixează-te bine în pământ, să nu carecumva să aluneci, şi... execută! Pasul 3, zgomotul. Pentru a ajunge la nivelul ideal, se fac înregistrări; repetiţii după repetiţii, diferite tonalităţi în funcţie de acustica fiecărei locaţii, chestii de genul ăsta. Şi mai e o parte; cea mai importantă: capacitatea de a face chestia asta chiar dacă nu-ţi place persoana. Pentru că, de, se ivesc situaţii şi situaţii, şi trebuie păstrate aparenţele. Deci, bagă zâmbetul ăla bogat în semnificaţii ascunse, strânge din dinţi, înjură în gând şi pupă, pupă, pupă!

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Bărbierul din Sevilla

Am jucat acu' ceva timp Sally's salon şi Sally's spa. M-au fascinat pentru că erau aşa, colorate, şi-mi dădeau o stare de bine. Adică, pe bune acum, cine n-ar fi fericit să tundă, să vopsească şi să trebuiască să aleagă între măşti de faţă şi spumante de baie? Era meserie curată; puteam face ce voiam în micul meu imperiu şi da, mi se părea de-a dreptul superpufos.

Evident că n-am de gând să fac recenzia jocurilor pe care le-am jucat de-a lungul timpului. Departe de mine gândul. Faza e că am fost să mă tund. Nimic ieşit din comun, aş fi tentată să spun. Adică, nu e prima dată, nu aveam de gând să fac vreo schimbare majoră de genul mă rad în cap şi-mi tatuez o svastică pe chelie, nici măcar o schimbare de stil; doar o accentuare, atât. Ţinând cont de experienţele anterioare, am zis c-o să fie lejer. 15 minute şi gata. Gagica care mă tunde e rapidă, pricepe uşor şi nu mi-a luat niciodată cu vreun centimetru mai mult decât aş fi vrut. Aşa că m-am aventurat în minunata lume a coaforului.

Fac o paranteză: când aud de coafor, nu mă pot opri să nu mă gândesc la sarmale de nuntă şi coafuri din alea, de te îmbătrânesc subit cu douăzeci de ani, pentru simplul motiv că cică aşa trebuie să arăţi la nuntă, şi multe persoane se duc "la coafat" doar la ocazii din astea. Aşa că evit să spun că mă duc la coafor; prefer să spun că mă tund, punct.

Şi m-am dus eu, bun bazată că scap uşor, şi lejer, şi rapid. Când am intrat, să-mi stea pulsul şi altceva nimic. Pe bune dacă nu era exact ca-n joculeţele mele. Multe femei, multe. Mai mici, mai mari, mai pătrate sau mai rotunde. Ici-colo vreo 2 de "ei", veniţi pentru suport moral, cu feţe plictisite şi chinuite, cu un zâmbet forţat pe faţă, încercând să răspundă la întrebări de genul: ce nuanţă să aleg? Şaten sau şaten auriu? Crezi că e de ajuns de buclat, sau îi mai trebuie încă o buclişoară? Să-i spun să-mi mai pilească puţin unghia asta înainte de a o da cu ojă?

M-am scărpinat româneşte-n cap, mi s-a ridicat sprânceana şi cu lăbuţa pe inimă spun că m-a debusolat total imaginea de ansamblu. Într-o parte huţa voia sarmale şi nu era mulţumită de mărimea lor. Dincolo, vreo două cu pungi în cap, aşteptând să expire termenul, pentru a vedea noua vopsea. O tanti pe papuci, mergând în stil de schi, pentru că tocmai îi fusese terminată pedichiura, zumzet, zgomot, morfoteală. Imagine pe fast-forward. Parcă eram în stup. Zgomot de foarfece, ici-colo câte un foen, niscaiva pufuri de fixativ, frate, eram în raiul lor, şi-n iadul meu...

Mi s-a decalat programarea; nu ar fi fost mare problemă dacă asta n-ar fi adus cu sine mai mult zgomot. Şi lumea tot intra. Pe bune că au intrat mult mai mulţi decât au ieşit. Adică a ieşit un nene care voia să vândă ciocolată. În rest, parcă eram într-o gaură neagră. Tot intrau, dar de ieşit, canci! Mă-ntreb acum, oare au mai ieşit vreodată, sau veneau doar spre a se oferi drept jertfă zeului cosmeticii? Oare în spate, acolo unde dispăreau cele mai multe, era vreun altar, pe care le legau şi le sacrificau pentru a fi sâmbăta viitoare mai profitabilă, mai plină de programări, mai roditoare?

Frate, am zis că nu mă mai aventurez sâmbăta la tuns. E prea mult pentru neuronii mei. Aventura aventurilor. Ce sporturi extreme! Ce urcat pe munte, bunjee-jumping sau spălat de geamuri la zgârie-nori...Pui mici pe lângă femei multe, adunate la coafor. Unele erau atât de nervoase că mai au de făcut şi alte chestii după ce ies din mâinile coafezei, că la un moment dat mi-a fost teamă să nu se ia la bătaie. Ar fi fost un spectacol demn de văzut; da' nu ştiu dacă m-aş risca să văd una din asta. E posibil să fie mai mult sânge decât aş putea suporta.

Una peste alta, m-am tuns. Adică, am fost tunsă. Şi da, a fost una dintre experienţele extreme...

Nu trageţi în caii de lemn

Vecina de la 8 avea o pisică. Una din aia albă, pufoasă şi cu ochi albaştri. Evident că mi-am dorit şi eu pisică; nu neapărat din aia, putea fi şi albastră-n dungi cu picăţele mov, da' pisică să fie. Şi-am făcut eu argumentare, cum voi avea grijă de ea, cum îi voi schimba nisipul, cum o voi iubi şi preţui tot timpul, mă rog, toate argumentele pe care le puteai aduce la 5 ani. Refuzul m-a lovit în moalele capului; şi, mai mult decât răspunsul, argumentul folosit pentru a-mi refuza cererea: că cică vecina s-a operat. Şi, în momentul în care i-au deschis stomacul, au găsit aşa, ca o minge de păr de pisiscă în stomacul ei. Deci, pisicile nu sunt bune pentru că lasă păr, pe care-l înghiţi, care se adună acolo, în tine, creşte, face pui şi, la un moment dat, mori din cauza lui.

Atunci am înghiţit găluşca. Acum dorm cu pisica-n pat, ba chiar uneori cu ea pe pernă, dacă are chef şi mă onorează cu prezenţa. Exact la doi metri mai în faţă mă afectează părul pe care-l lasă; sau microbii ăia periculoşi pe care cică îi poţi lua dacă o pupi în vârful botului; sau orice alt argument adus de cei care nu pricep cum poţi să stai cu o pisică în casă.

Una dintre chestiile care mă stresează cel mai mult sună cam aşa: Cutărica a crescut la ţară. A stat înconjurată de câini, pisici, găini şi alte animale sălbatice. Ei, şi vezi tu, că atunci când vine "la oraş" nu mai poate suporta animalele. Că-s murdare, tu, şi ai văzut cât păr lasă pe covor? Vai, mi se face rău! Îmi plac aşa, animalele, da' să nu se urce, tu, pe mine, că fac o criză! Nu mi-e frică de ele, da' să le vezi cum se alintă de tine, şi toţi microbii ăia, şi sunt murdare, şi, vai, nici să nu aud de animal în casă, că eu fac curat, şi mâţa să lase în schimb păr pe tot covorul, ba chiar şi-n pat, vai, da' la mine luceşte de atâta curăţenie, cum se poate aşa ceva? Animalele îmi plac doar aşa, cât să le văd, dar să nu se apropie de mine, că mi se înfioară carnea pe mine...

Asta a fost Cutărica. Şi stau şi mă gândesc: Păi, cât stăteai frumuşel la coada vacii, şi nu ştiai ce-i aia apă-n casă, şi te spălai o dată pe săptămână în lighean, şi aveai pământ sub unghii că ai stat toată ziua cu sapa-n mână, şi nu ştiai de covor, ştiai doar ce-i ăla ţol, şi bat la pariu că nu foloseai şerveţele umede pentru a dezinfecta fiecare măr pe care-l mâncai direct de pe jos, şi foloseai săpun de casă, pentru că gelul de duş nu se inventase încă, atunci nu aveai probleme cu microbii? Atunci nu-ţi era teamă că te îmbolnăveşti? Atunci nu vedeai mâţele pentru că erau peste tot şi te obişnuiseşi cu ele, şi le mai scăpai din când în când o coajă de mămăligă, pentru că vezi tu, mâţa tre' să prindă şoareci, nu să stea neapărat la masă cu tine. Acu', pentru că eşti Cutărica "de oraş", eşti ditai doamna; eşti simandicoasă şi nu mai ţii minte nici că tremurai noaptea şi-ţi doreai o mâţă să te-ncălzească, nici că pe atunci habar n-aveai ce-s ăia microbi, şi că părul de mâţă îl confundai cu puful plopilor şi te durea fix în pix de el. Zic eu că "domnia" nu-i dată de locul în care stai, ci de ce ştii să faci cu ea.

Există o bătrână la mine pe stradă. Frate, e mai bătrână ca bătrâneţea-n sine. De ani de zile face aceeaşi chestie: stă în faţa porţii, pe scăunel; tremură din toate încheieturile, nu ştiu dacă mai vede bine, nu ştiu dacă aude sau dacă e pur şi simplu în lumea ei. Dar, de prima dată când am văzut-o, femeia aia a fost înconjurată de pisici. Ea e "tanti cu pisica". Şi mă-ndoiesc că la mia de ani pe care o are pune mare preţ pe domnie... Doar că, atunci când o văd, mă gândesc că pisicile alea, de stau cu ea, de-i ţin de urât acum când lumea ei se limitează la o stradă pe care nu trec foarte mulţi oameni, ştiu ele ce ştiu. Şi dacă-i alină bătrâneţile, e pentru că le-a alinat şi ea, pe vremea când încă mai putea face chestia asta.

Pentru a continua într-o ordine enervantă de idei, există o fază pentru care aş strânge de gât pe ăl de-o face. Ai pisică; sau câine. Nu mai contează acum, pentru că am auzit ambele variante. Bun, şi ai tu animal de companie, de obicei femelă, nu te duci frumos s-o sterilizezi, da' nici n-ai grijă de ea când are intenţia de-a face pui. Bun, până aici, să zicem că e ok. Adică, nu-ţi sterilizezi animalul, ăla face pui. Sănătate. Încă trei micuţi care vor popula lumea. În mod normal, ai grijă de puii ăia care au ajuns din vina ta sau datorită ţie să trăiască şi, în momentul în care sunt destul de mari, păstrezi dintre ei dacă ştii că ai cum; dacă nu, le găseşti un stăpân, doi, trei. Mă rog, într-un cuvânt, îţi asumi responsabilitatea pentru că n-ai dus mâţa la veterinar la timp.

Ei, nu, că vezi tu, că nu toţi gândesc aşa. Că cică e mai comod să iei puii ăia şi să-i laşi undeva, departe-n câmp, sau să-i omori. Pentru că, de, eşti om, nu? Poţi face ce vrea muşchiul tău, eşti aşa, un fel de zeitate în miniatură, şi te doare la bască; doar nu omori alt om, nu? Nu te condamnă nimeni, nu-ţi iei nici măcar o amendă care să te usture-n străfundul portofelului, deci, ce naiba! Omoară-i! Pentru că ai fost atât de idiot încât i-ai lăsat să se nască, du idioţenia pân' la capăt şi fă-le felul. Că e mai interesant.

Şi nu contează că sunt asociaţii care sterilizează gratuit; nici măcar că ai putea să duci puii ăia pe care nu-i mai vrei, de care n-a chef să ai grijă, undeva, aproape de o asociaţie de genul, măcar o şansă minimă să le oferi, dacă tot eşti atât de om şi de cocoş. Nee... de ce să te complici? Şi mă întreb aşa: cum mai dormi noaptea? Te mai poţi privi în oglindă? Nu te bântuie? Nu te trezeşti în toiul nopţii, transpirat şi tracasat, pentru că te-au bântuit scâncetele celor pe care tocmai i-ai omorât? Nu-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap?

Am auzit variante conform cărora criminalii în serie ar trebui puşi la zid şi împuşcaţi. Susţin chestia asta, în măsura în care se aplică şi celor care omoară animale. Pentru că tot crimă, şi tot în serie se cheamă.

Formol fashion

Nu folosesc căciulă, fes, şapcă sau pălărie. Nici măcar gluga nu mă încântă grozav. Prefer să merg "cu capul gol" chiar dacă afară ninge, plouă, vine potopu'. În parte pentru că n-am găsit nici o chestie care să-mi stea cât de cât ok, în parte pentru că, o dată scoasă chestia de-mi acoperă creierul, podoaba mea capilară ar sta în toate direcţiile posibile; aş arăta ca un punker într-o zi proastă, da' proastă rău de tot, în care n-a avut nici gel, nici fixativ să-şi repare freza. Mă rog, să ne limităm în a spune c-aş arăta mai mult decât ciudat.

Evident că nu a fost dintotdeauna aşa. Nuuu, am avut partea mea de căciuliţe, de mi se urâse la un moment dat, pentru că trebuia să port fes "pentru a nu răci", spunea bunică-mea. Puneam cuminte fesul pe cap, ieşeam pe uşă, ieşeam şi din raza vizuală a bunică-mii, şi fesul păcătos ateriza direct în geantă, de unde nu mai vedea lumina zilei decât înainte de a ajunge din nou acasă; dacă nu uitam de el. Evident că pentru primul strănut cauzat de cine ştie ce alergie, lipsa fesului era dată drept motiv principal; şi-ndură, Camelie, morala cu fesul, şi cu copiii încăpăţânaţi, care nu-şi ascultă părinţii, că părinţii sunt deştepţi, şi ştiu mai bine decât tine cât de pervers e curentul, care vine aşa, pe nesimţite, şi te prinde, şi te aruncă direct în mama răcelii, şi dup-aia mai e posibil ca, la 50 de ani, să ai nişte dureri de cap groaznice, numai şi numai pentru că ai fost căpoasă şi n-ai vrut să laşi frumuseţe de fes adânc înfundat pe cap.

Mă rog, eu m-am luptat cu fesul, el cu mine, acu' nu mai port, după cum spuneam, nici să mă pici cu ceară. Dintre căciulile care mi-au marcat existenţa se numără însă cele de blană. Nu, nu pe mine. Eu am avut o singură căciuliţă de blană artificială undeva pe la 4 ani, care mi-a plăcut teribil, pe care am preţuit-o nespus, care se lega sub bărbie şi mai avea şi doi cănăfei pe-o parte. Da, era drăguţă foc căciuliţa mea...Numai că nu ea e subiectul de azi.

S-o luăm metodic. Ce au în comun toate învăţătoarele? Da, vorbesc despre persoanele alea, pe care timp de patru ani le-am divinizat, care reprezentau autoritatea supremă în orice materie, al căror cuvânt trăgea mai greu decât orice, în orice balanţă l-ai fi pus. Adică, era de ajuns să vii cu argumentul "doamna a spus" şi deja orice teorie devenea certitudine. Jucai după cum spunea "doamna", săreai dacă spunea "doamna", nu-ţi puneai întrebări dacă "doamna" te punea să faci o groapă şi dup-aia s-o umpli la loc; trăgeai ca prostu' să iasă groapa bine şi apoi s-o umpli perfect. Deci, ce aveau în comun toate "doamnele"? Erau trecute de o anumită vârstă? Probabil. Aveau favoriţi între favoriţi? Posibil. Aveau toate căciuli de blană? Categoric!

Deci, era clar. De fiecare dată când vedeam o căciulă de blană pe stradă, existau 90% şanse ca persoana respectivă să fie învăţătoare. Şi nu era orice fel de căciulă. Nu, frate. Cred că exista o fabrică specială, care făcea căciuli de blană exclusiv pentru învăţătoare. Moda s-a extins rapid şi asupra profesoarelor, dar ele, învăţătoarele, au venit cu această inovaţie în materie de modă.

Erau nişte căciuli mari. Dar când zic mari, trebuie să vă gândiţi la ceva cu adevărat maaaaare. Pompoase. De parcă sacrificaseră mai multe animale medii pentru a realiza sus-numita căciulă. Unele încă mai aveau coada sau labele animalului sacrificat. Dacă te uitai cu atenţie, mai că aveai impresia că respectiva căciulă aşteaptă doar momentul potrivit pentru a-şi lua tălpăşiţa. Frate, era vie! Pe bune. O simţeai cum te urmăreşte, cum stă cu ochii pe tine, cum respiră; ba chiar parcă mai şi creştea, pe zi ce trece. Şi nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva căciula aia, până la urmă, nu e cu animalul încă în ea. Adică, doamna era o femeie miloasă; oare nu exista posibilitatea să fi vorbit cu nenea căciularu' să-i modeleze doar căciula, să se asigure că nu fuge animalu' şi să şi-l pună pe cap, viu şi nesacrificat? Era ceva aşa, de parcă aş fi luat eu mâţa şi mi-aş fi pus-o direct în creştet, şi i-aş fi folosit coada pe post de nojiţe.

Dacă prindea o urmă de curent, căciula doamnei devenea mai vie decât îmi părea la început. Fremăta toată, se strângea, se mişca; dacă o lăsa pe catedră, puteai să juri că scoate sunete, că se tânguie sau că râde de tâmpeniile pe care le debitam uneori. Oare câţi iepuri fuseseră sacrificaţi pentru căciulă? Pentru că da, era o căciulă moale, pufoasă. Mai existau şi celelalte căciuli, mai băţoase, care arătau de parcă ceva s-ar fi târât, s-ar fi zbătut bine şi ar fi murit acolo. Da' căciulile alea nu le înţelegeam neam. De ce ţi-ai pune un animal atât de urât pe cap? Parcă aveau şi un anume miros, atât de nasoale erau.

Dacă te apropiai de cancelarie, în pauză, iarna, vedeai adunare de foste animale, mişcându-se de colo colo, cu posesoarele lor cu tot. Învăţătoare, repet. Şi erau mai înalte, mai scunde, mai repezite sau mai în slow motion, în funcţie de caracterul posesoarei. Ba chiar era şi-un învăţător, care avea şi el tot căciulă de blană; o căciulă ciudată, de parcă ar fi fost făcută din juma' de lup, roşcată şi băţoasă. Pot să jur că lupul ăla nu murise cu foarte mult timp în urmă; avea şi el acel je ne sais quoi care-l făcea să arate ca şi când ar fi stat la pândă.

Ce n-am văzut deloc, în toată experienţa mea cu căciulile de blană. N-am văzut căciuli din cap de animal, cu toate că persoane cărora li s-ar fi potrivit genul ăla de căciulă erau cu duiumul; mai farouche, mai puse pe harţă, mai gata gata să se repeadă la jugulara ta.

Şi, ca să revin, nu pricep de ce toate învăţătoarele umblau cu mortăciunea pe cap. Mie, una, mi se părea cel puţin ciudat. Morbid de-a dreptul, puţin barbar, puţin cu o doagă în minus. Adică, animalul e făcut să fie viu, nu să ţină de cald. Mă întreb şi acum dacă doar învăţătoarele de Galaţi erau sadice şi crude, şi cu moda lor proprie şi personală, sau e un atribut al învăţătoarelor de pretutindeni, şi mai ales din copilărie...

O terasă ca oricare alta

Am fost zilele trecute la o terasă "cu tradiţie", pe care am redescoperit-o de-abia de curând. Frumos, curat, linişte relativă; fără donjuani care să se bage în raza mea vizuală, fără ilenecosânzene care să-mi triluiască o hlizeală sonoră în urechea dreaptă, vreo doi motani în căutare de sweet love, scrumieră schimbată la 3 ţigări. Să ne înţelegem, terasa plină, dar plină de populaţie nebăgătoare în seamă; fiecare îşi vedea de farfuria lui, de masa lui, de conversaţia lui. Singurul dezavantaj, mese cam aproape una de alta, în aşa fel încât în raza mea vizuală am avut vreo 3 mese constant.

Ce pot să zic...Mi-a plăcut.
Evident că nu reclamă vreau să-i fac respectivei terase. Evident că două chestii mi-au atras atenţia. Una care m-a uns pe suflet, şi una care mi-a ridicat semne de întrebare. Să purcedem deci în a le lua metodic:

1. Prima, cea pe suflet ungătoare.
O masă plină de pensionari. De sex feminin. Toate patru. Toate puse frumuşel la 4 ace şi-un bold, coafate, parfumate, călcate şi apretate. Ieşite, aşa cum îmi place să cred, ca-ntre fete. Şi-mi place să cred că, după ce aer de femei crescute la pension afişau, ieşirea aia era măcar săptămânală.

Şi, frate, pe bune că ar fi trebuit trase în poză. Puse afiş în mijlocul oraşului, în antiteză cu poza pensionarilor care se calcă în picioare pentru Adevărul de seară gratuit. Cu un text sugestiv de genul "Aşa da, aşa nu!" Să ia aminte toţi din clubul pensiilor că se poate şi altfel decât lamentare non stop. Nu pot afirma cu lăbuţa pe inimă că, în momentul în care au plecat de pe terasă, n-au început şi ele să se lamenteze. Dar aveau un aer atât de ni touche, au servit cafeluţă şi bere, ba şi-au aprins chiar şi-o ţigară cu atât "jemenfoutism", încât mi-a plăcut să cred că ele nu.

Asta mi-a plăcut. Pentru că mulţi din "generaţia veche" spun că-n ziua de azi nu-şi mai permit o terasă, un mic, o bere, fără să se intereseze măcar cam ce ar presupune "o ieşire". Care nici nu te scutură de bani, nici nu te aduce la sapă de lemn. Sper să văd mai des cuconet la masa alăturată. E o imagine frumoasă.

2. A doua, de semne de-ntrebare ridicătoare.
La masa alăturată, o familie. El, ea şi copilul. Nimic ieşit din comun, veţi fi tentaţi să spuneţi. Copilul, un plodoi la un 8 ani, bujorei în obrăjei, plesnind de sănătate, un copil despre care bunicile ar spune că e "numai bine". Un copil care pe bune dacă nu cântărea mai mult ca mine. Iar eu nu-s tocmai cea mai firavă fiinţă ever. Un copil pe care, dacă îl aşezai pe jos, puteai să-l dai fără probleme de-a rostogolul, la fel ca pe-un butoi. Dar "plesnind de sănătate".

Şi, pentru ca micuţul să nu se anemieze, sau poate pentru că-i era poftă, a mâncat pe rând ciorbiţă bine garnisită cu pâinică, o pizzulică pentru două pesoane, başca o prăjiturică care ar fi săturat un sătuc din Africa. Ce poftă de mâncare, mititelul! Cum se băteau turcii la mânuţele lui, care nu mai pridideau să ducă furculiţa de la farfuriuţă la guriţă! Ce chin monstruos, pentru că avea atâtea feluri de terminat, şi nu putea să se dea bătut. Mi s-a scurs o lacrimă pe obrăjor când l-am văzut păpând cu poftă cam cât mănâncă un adult într-o zi întreagă. Cât devotament! Câtă pasiune! Ce tablou înălţător!

Nici nu-mi bat capul să explic de ce chestia asta mi s-a părut atât de greşită. Pentru că nu am chef să mai amintesc despre cum nu ar trebui să punem copiii la îngrăşat, despre ce implică acest "mititelului i-e fomică" - mititelul cântărind triplu decât restul copiilor de vârsta lui -, despre cum, la un moment dat, şunculiţele alea rozalii se tranformă în obezitate morbidă.

Un singur lucru mă întreb. Ce e în capul părinţilor ălora? Au cumva probleme de vedere şi-şi văd odrasla rahitică, în timp ce ea pune rezervele de grăsimiţă una pste alta? Sau consideră că statulul lor social se citeşte pe colăceii de pe burta vlăstarului?

Una peste alta, prefer să păstrez imaginea cucoanelor sorbind delicat din bere. Nu de alta, dar n-aş vrea să visez noapte de noapte cum sunt atacată de copii mici şi îndesaţi, care şi-au pus în gând să mă îngraşe cu forţa. Ăsta ar fi coşmar.