Sluga dumneavoastră

Meniul de azi: două atitudini pe care nu le înţeleg şi care mă cam stresează. Nu mă stresează la maxim, pentru că mă şi amuză în acelaşi timp.

1. Când traversez, dacă nu e semafor, mă uit stânga-dreapta, mă asigur că maşina care vine are timp să pună frână, şi trec strada. Cu pas lent, că nu mă grăbeşte nimeni, cătine-cătinel, că doar e trecere de pietoni, cât să se trezească nervii şoferilor că eu trec liniştită, în timp ce ei trebuie să aştepte 5 secunde. Asta-s eu.

Am văzut, în schimb, persoane care, atunci când traversează, îşi iau avânt - de parcă s-ar pregăti de sprint - şi traversează alergând. Care e faza? Trecerea de pietoni e ca ăla de la volan să oprească, să te lase pe tine, cel care te foloseşti de picioare pentru a te deplasa, să treci de pe o parte pe cealaltă a străzii. Din câte ştiu eu, e chiar obligat ca, la apropierea de o trecere de pietoni, să încetinească pentru a evita un accident. Pe trecere, pietonul are întâietate. Şi chit că mergi ca iepurele, chit că te mişti cu cadrul, el trebuie să te aştepte, ăsta fiind principalul scop al zebrelor.

Nu, dom'le, că-i vezi pe unii că-şi iau avânt ca să scurteze perioada de aşteptare a şoferului. Să fie clar, nici un şofer n-o să-ţi ridice statuie pentru că ai alergat pe trecere ca să treacă el mai repede. Nici un şofer n-o să scoată capul pe geam ca să spună: "Mulţumesc pentru atitudinea de săgeată pe care ai luat-o ca să nu pun eu frână, ca să trec eu liniştit peste zebră în timp ce tu-ţi scuipi plămânii pentru că ai alergat juma' de metru!"

E simplu: şosele sunt pentru şoferi, trecerile pentru pietoni. Mi se pare normal ca, atât timp cât eu respect şoseaua, şoferul să-mi respecte trecerea. Dacă începem toţi să alergăm de pe un trotuar pe altul, nu înseamnă decât că cedăm şi trecerile şoferilor. Şi unde e echitatea în toată treaba asta?

2. Când se intră într-un secretariat, într-un birou de la bancă sau la "domnul director", există o mişcare specifică, o atitudine comună la majoritatea oamenilor. Nu bat şi intră normal, drepţi, cu capul sus. Nu! Asta e exclus din start. Mai întâi bat încet-încetişor, ca nu cumva să trezească fiinţa de dincolo de uşă, sau să nu-i deranjeze cafeaua. Apoi întredeschid uşa. Cu capul plecat, aduşi de spinare, într-o plecăciune demnă de secolul 15, strecoară doar o bucată de cap (care e undeva, la nivelul clanţei), adoptă un zâmbet mieros şi slugarnic şi întreabă : "Se poate?". De parcă ar aştepta să li se ia capul pentru că au îndrăznit s-o deranjeze pe Măria Sa, secretara. Păi, frate, secretara e acolo ca să-şi facă meseria. Ca să te întâmpine ea cu un zâmbet (sau, în lipsa lui, măcar cu politeţe). De ce să te pleci în faţa ei? Ca să nu ţipe? Într-adevăr, sunt multe specimene care consideră că "secretară" e egal cu "buricul pământului" dar, la urma urmei, ele sunt acolo pentru a te servi pe tine. Dacă intri cu capul lipit de clanţă, sau dacă îţi păstrezi coloana vertebrală, tot rezultatul ăla o să-l obţii. Şi dacă îi trece prin cap să ţipe, poţi adopta şi tu acelaşi ton. Nu mai suntem şerbii care se duceau să obţină o juma' de pâine de la senior, şi-aveau spinarea tăbăcită de bastoane, şi erau obişnuiţi să-şi ia şuturi în fund pentru că ridicau capul. Am evoluat. Respectul nu se obţine decât prin respect. Cum să te respecte cineva dacă tu eşti în stare să-i pupi picioarele ca să îţi ştampileze o adeverinţă?

N-am plecat capul în faţa nimănui, şi-ntodeauna am obţinut ceea ce am avut nevoie. Faza cea mai ciudată e că prima reacţie era întotdeauna de uimire. Adică, uite, mă, are cineva tupeul să intre fără să-mi pupe mâna. Şi da, am avut şi discuţii nu tocmai amicale cu secretare care uitaseră pentru ce sunt plătite, şi cu agenţi relaţii clienţi care nu mai ştiau fraza "clientul nostru, stăpânul nostru", şi da, nu a fost întotdeauna uşor. Dar, până la urmă, ce e de preferat: să eviţi o confruntare, sau să-ţi păstrezi coloana vertebrală intactă (şi la propriu, şi la figurat)?

Cred că, până la urmă, mă stresează slugărnicia. Nu mai suntem în perioada în care trebuia să spui "suntem oameni liberi, şi vom lupta până la ultima picătură de sânge" (scotociţi memoria, pentru a afla de unde este fraza); am evoluat destul ca să nu mai adoptăm atitudinea de slugă în faţa nimănui. Şi da, cei care propagă atitudinea asta, merită să fie trataţi ca atare. Pentru că slugărnicia poate fi eradicată doar dacă vrei asta, nu dacă îţi ţii capul cât mai aproape de picioare pentru a evita furtuna.