Despre "acasă"

Parţial pentru că mi-e lene să abordez un subiect "spinos", parţial pentru că tot amân sarcina dată de Mama Dreacu', azi mă voi axa pe o chestie despre care n-am prea scris decât printre rânduri, oraşul meu.

Da, Galaţiul care mă suportă - şi pe care îl suport în aceeaşi măsură -, locul care, pentru mine, înseamnă "acasă".

Ca să încep "cu începutul", trebuie să spun că-mi plăcea mai mult aşa cum era în copilărie. Înainte de a fi suprapopulat de blocuri, înainte de a dispărea majoritatea caselor, când găseai partea aia de vechi, antic, prăfuit.

Turnul de televiziune, unde am mâncat prima dată îngheţată "din aia, şmecheră, la cupă", şi unde acum n-aş călca nici să mă plăteşti. Piaţa Moruzzi, unde era o librărie ciudată, minusculă, plină de vechituri, care mă fascina; acum, dacă vrei să treci pe acolo, e bine să-ţi iei body-guard. Câmpul de unde adunam rapiţă, şi seminţe de in, şi tot felul de nimicuri, de pe care mă întorceam cu hainele varză, şi nu era nici Tide, nici Ariel care să scoată petele de verdeaţă - haine compromise; acum tronează fabrica de Coca-Cola. Alături era o pădurice de salcâmi, unde ne adunam mai mulţi şi făceam "picnicuri", pe preş, cu mâncare la comun şi impresii de aventurieri; locul nostru de picnic e acum cimitir, şi n-ai vrea să faci picnic printre morminte. Strada Domneasca mă fascina pentru că era plină de case înalte, cu tei mari şi, uneori, mai vedeai bătrânele acre, din fosta aristocraţie, care-şi purtau gulerul de blană, la braţ cu bătrâneii cu pălărie şi baston; sunt şi casele, şi teii, dar Domneasca pare mică, şi tristă, şi murdară. Faleza unde am auzit prima dată de "profiterol", cu zidul sprijinit de rockeri old school, acum e plină de rockeri wannabe, role şi biciclete. Păpădia - fântâna arteziană "de tradiţie" - despre care credeam că n-o să sece niciodată, acum a fost "deposedată" de câteva ţevi, şi e ştrandul copiilor străzii. În Parcul Eminescu mi-a fost trasă prima - şi singura, de altfel - ţacă "cu ghicitul în ghioc"; şi da, era într-un fel fascinant să vezi toate ţigăncile, cu fuste, şi cărţi, şi ghicit în palmă; acum e plin de bunici cu nepoţei, iar "ghicitoarele" sunt vânate de gardienii publici. Cinema Central, Republica sau Ţiglina (unde m-a dus bunicul să văd primul meu film, o poveste japoneză din care n-am înţeles mare lucru, dar era ceva atât faptul că am fost, ca "un om mare", la film, cât şi faptul că a fost singura dată când am ieşit cu bunicul "în oraş"), cinematografe de tradiţie, pentru care adunam toată săptămâna bani (şi-am văzut filme care m-au marcat la cei 13 ani ai mei), acum sunt închise sau transformate în "cluburi" de fiţe. Teatrul Dramatic, pentru care bunicii se găteau, şi unde se aduna "lumea bună" pentru a vedea cine ştie ce piesă, acum adună "artişti închipuiţi", care au impresia că vor schimba lumea dacă pun în scenă piese despre "om şi cărămidă", sau revoluţionează gândirea îmbrăcându-se în staniol. Şi mai erau şi terase cu lăutari - din ăia autentici, cu acordeon şi ţambal şi voci tremurate - unde stăteai de dragul lor savurând o bragă; acum pe terase nu mai auzi decât boxele, cu tehno sau manele, cu mahări care vin să-şi expună lanţurile, şi maşina, şi dintele de aur. Potcoava de aur, pentru care am avut un respect deosebit - în parte pentru că era restaurant, şi copiii nu umblă prin restaurante, parte pentru că, dacă spuneai "Galaţi" unei persoane din alt oraş îţi răspundea promp "Faleza şi Potcoava de Aur" - acum e lăcaş pentru bodegi ieftine, club de streaptease, ba chiar şi vreo două aprozare. Cimitirul Eternitatea, cu monumente vechi, cavouri şi morminte îngrijite, cu gărduleţ, şi flori, şi lumânări, unde mergeam cam o dată pe lună - ai mei ca să cureţe mormântul străbunicilor, eu ca să casc gura la pozele de pe cruci, şi să născocesc poveşti despre morţii care-mi suportau impasibili căutarea - e loc pentru cerşetori şi gunoi; cruci rupte, sicrie la vedere, mormane de oase aruncate la întâmplare.

Nu ştiu cum să zic...Da, îmi place Galaţiul pentru că e plin de viaţă, pentru că, de fiecare dată când am fost plecată, mi-a lipsit verva şi animaţia, pentru că, la urma urmei, nu te plictiseşti prea tare în el. Dar asta nu înseamnă că n-am nostalgia altor oraşe, mai curate, mai civilizate, mai calme.

Şi, pentru a perpetua tradiţia, care e diferenţa între locul în care locuiţi acum şi cel pe care l-aţi cunoscut, copii fiind? Doar mie îmi lipseşte oraşul vechi, sau e chestie generală? Toate oraşele vechi au murit? Aţi murit şi voi o dată cu ele?

PS - leapşă pe bază de autoservire:)