De când mă ştiu am avut o teamă ciudată de morţi. De faptul că se poate ridica oricând din coşciug, cu un zâmbet tras, palid, eventual cu un firişor de sânge pe caninul drept; că poate să te atingă cu o mână rece, ţeapănă, şi să nu mai vrea să-ţi dea drumul. Clar totul rămânea în stadiul ăsta. Se ridică, te prinde de mână, mi-e frică.
În timp am ajuns la concluzia că nu e atât de grav pe cât pare. Da, se scoală mortul din mormânt. Aşa, şi? Poate are chef de vorbă, poate simte nevoia să spună ceva, poate e chiar prietenos. Şi poate chiar are ceva interesant de mărturisit. Dar ca să ajung aici, mi-a trebuit mult, mult timp.
Toate persoanele care mureau în zona mea trebuiau să treacă prin faţa blocului meu ca să ajungă la cimitir. Pentru că, în perioada aia, era doar un cimitir, şi un singur drum către el. Am văzut înmormântări cu fanfară şi alămuri. Astea se auzeau de departe şi cu doza de masochism caracteristică, ieşeam pe balcon "să văd mortul". De obicei evitam contactul direct cu coşciugul, obicei de care n-am scăpat nici acum. Am văzut dricuri trase de cai, cu geamuri, şi flori, şi vizitiu. Ăştia erau ori bătrânii fără familie, cărora le făcea CAR-ul înmormântarea, ori foşti aristocraţi, care nu concepeau să meargă pe ultimul drum altfel decât în tinereţe, adică cu trăsura. De mică am învăţat că, tânăr sau bătrân, poţi muri oricând, oricum.
Tragedia majoră a fost când a murit un vecin, de la etajul 6. Am mai spus că stăteam la 9 şi foloseam exclusiv scările. Frate, am avut coşmaruri cu vecinul ăla. Dacă dau peste el tocmai când îl scot din casă, dacă se stinge lumina tocmai atunci, şi el vine, rece şi galben şi vrea să mă ia cu el? N-am mai ieşit din casă până n-am aflat din surse sigure că nu mai e în bloc.
Cel mai vechi cimitir din oraş adăposteşte morminte de la 1800 toamna. Şi m-a bântuit şi ideea că ar putea oricând unul dintre "locuitori" să scoată mâna prin pământ să mă agaţe, şi cea conform căreia era posibil să fii îngropat de viu, şi-apoi să ieşi să cauţi răzbunare.
Mai spoocky decât orice mi se par copiii morţi. Iar cel mai spoocky dintre toţi era Georgică Stoikovich, care avea monument cu poza lui pe el. Un copil blond, cu bucle, palid şi cu buzele roşii. Ca să completez, în poza aia are o privire fixă, de parcă urmăreşte fiecare trecător. Brrr!
Dar, revenind la frica de morţi...Cea mai gravă fază mi se părea aia cu păstratul mortului în casă. Cum să dormi, ştiind că e în camera alăturată? Cum să închizi ochii, când alături sunt lumânări, şi bocete, şi mortul pe masă? Dublu brrr!
Am înţeles că sunt mulţi la fel ca mine. Poate ar trebui să facem un club, unde să ne ţinem de mânuţe şi să facem incantaţii. Sau poate pur şi simplu să-ţi treacă frica.
Cum m-am lecuit? Mi-a zis cineva cam aşa: "De omul ăla nu ţi-a fost frică atât timp cât era în viaţă. Poate te-a iubit, şi l-ai iubit. Acum, că nu mai e în viaţă, de ce să te temi de el?" Şi mare dreptate a avut!
Bineînţeles că, în ciuda "înţelepciunii" acumulate, tot n-aş ieşi la plimbare prin cimitir, noaptea. Nu i-am cunoscut pe toţi cei de acolo, şi-n mod sigur nu m-au iubit toţi...
Nu sunt genul superstitioasa,dar nu ai idee cum a cazut articolul asta acum,cand acum o ora a trecut o inmormantare a unui copil de 14 ani pe care il stiam:-s (accident in orasul meu)
RăspundețiȘtergereE chiar creppy coincidenta totusi:|
@Cristina - hmmm, nu exista coincidente:D
RăspundețiȘtergeremmm .. interesanta perspectiva ta ....
RăspundețiȘtergeresincer nu mi-a fost frica de morti, am simtit mai mult respect si sadism / cinism. drept cauze pt ce zic :
1. am mers aproape in fiecare zi de iarna si nu numai prin cimitir ca trebuia sa ma duc la scoala incepand din cls I si zapada era f mare si nu mergea nici un mijloc de transport si na! ala era drumul cel mai scurt ... tata ma ducea mereu pe acolo. n-am simtit frica poate pt ca n-am avut timp sa realizez at ce se intampla si eram cu tata ... mersul lui de gigantic din cauza caruia mi l-am schimbat si pe al meu, ajungeam la scoala incalzita toata ... n-aveam timp sa cuget la morminte, morti si frica.
2. cand eram in cls V mi-a murit o colega de scoala si inmormantarea aia la care am fost mi-a pus bazele perspectivei mele asupra mortilor in general, resp. sunt morti, sunt reci, da au fata aia impietrita, nu, nu se ridica de acolo, nu, nu te trag de mana, singura putere pe care o au asupra noastra e privirea aia rece, sadica, un pic smug dc vrei pt k ei sunt intr-un loc in care tu nu esti ...si da toata inmormantarea aia mi s-a parut o mare batjocura ... de parca fata aia trona acolo si noi ca prostii in jurul ei ....
mmm ... fear ?? not at all !
it's all in your head my dear.
@Alina - totul e doar in capul meu...totul e doar in capul meu...s-a rezolvat:))
RăspundețiȘtergere