Trăiesc pentru a găti

Mă depăşeşte pasiunea cu care pot vorbi femeile despre mâncare. Nu neapărat despre ce ar mânca, despre ceea ce le-a plăcut, ci despre ceea ce fac, au făcut, sau vor face de mâncare. Bărbaţii gândesc "mâncare", în ideea în care de-abia aşteaptă să vină comanda, sau să ajungă acasă, să deschidă frigiderul şi să vadă ce mai e bun pe acolo. Femeile în schimb, gândesc cu voce tare ce au gătit sau ce le-ar plăcea să gătească.

Am observat o chestie: dacă sunt solo, femeile acordă mai puţină importanţă gastronomiei. Adică da, mănâncă pe fugă ce apucă sau, chiar dacă petrec câteva ore pentru a orna prăjitura perfectă, mai rar vor discuta despre asta. Merg pe principiul "sunt liberă, independentă, nu stau la cratiţă". Lucrurile se schimbă în secunda în care se cuplează. Nu pentru o seară, o săptămână, o lună, ci pentru o perioadă mai mare de timp, cu posibilităţi de extindere "pentru totdeauna". Imediat ce simt miros de căsătorie, se produce o transformare: ca prin minune le apar sentimente casnice, vorbesc despre cum au făcut curat, despre câte şosete au adunat şi despre câte oale de mâncare trebuie să facă pentru a-şi satisface bărbatul.

Persoanele care făceau rapid o comandă pentru că nu aveau chef să deschidă aragazul decât pentru cafea, studiază cu atenţie cărţi de bucate, reviste cu reţete, ştiu diferenţa dintre un borcan de mazăre şi altul.

Da, am înţeles (cu toate că nu pot fi de acord, şi pace!) că majoritatea femeilor visează (şi dacă nu visează, ajung să viseze) la confortul şi paradisul căsătoriei, asezonat cu câţiva copii; că pentru multe femei imaginea ideală e aceea din anii '50, a unei femei perfecte, cu un zâmbet perfect, cu şorţuleţ şi mănuşă de gătit. Am înţeles toate astea, dar chiar e necesar să ne reducem într-atât încât să fim comparate cu o cratiţă?

Reiau, toate discuţiile între femeile măritate sau semi-măritate se reduc la "ce am mai gătit", "tu ce mai faci de mâncare, că eu am rămas fără idei", "al meu trebuie să aibă mereu ciorba pe masă"...Deja nu se mai discută despre rochiţe, fustiţe şi machiaj, ci despre roşii, delikat şi ulei. E trist şi enervant în acelaşi timp. Trist pentru că nu-mi imaginam că la 25 de ani, când ar trebui să ai grijă de tine şi să vezi totul în roz, ele visează aragaz şi cuptor; enervant pentru că deja ştiu meniuri întregi, reţete pe care nu le voi încerca niciodată, ba ştiu chiar şi cum trebuie să faci pentru a nu se prinde el că mâncarea nu e de fapt gătită de tine. Nu voiam să ştiu nici una dintre chestiile astea...

Şi mă mai intrigă ceva: de ce gândul imediat când te combini e cum să-i faci stomacul fericit? De ce femeia trebuie să fie cea care-şi bate mereu capul cu chestia asta? De ce n-am auzit nici o femeie spunând "azi găteşte el?" Din punctul meu de vedere, un cuplu e format şi pentru a-şi împărţi sarcinile, nu doar pentru ca unul să profite de pe urma celuilalt. Se pare că evoluţia nu înseamnă nimic când vine vorba de cratiţă, sosuri şi ostropel.

Până la urmă, ajung la concluzia că această categorie de femei, "femeile-bucătărie", nu gătesc pentru a trăi, ci trăiesc pentru a găti.