La bloc

Am stat 15 ani la bloc. Bonus anii de facultate, stat la bloc într-un alt oraş. Deci ştiu cu se "mănâncă". Acum locuiesc cuminte, într-o casă cu curte, şi flori, şi pisici. Ies din curte (calm, linişte) şi dau cu nasul de centrul oraşului. Pentru că n-am nici casă la ţară, nici vilă la munte. Doar o casă într-un oraş mare. Şi da, când mă uit pe fereastră nu văd nici cerul, nici soarele, ci peretele casei vecine, dar asta e. Soarta. Măcar am ferestre care dau undeva.

Faza e în felul următor: nu ştiu dacă aş mai rezista să stau în apartament, la bloc, cu vecini, şi trepte, şi uşi care trebuie închise bine, bine de tot, ca să nu-ţi intre vecinul băgăcios în casă. Da, azi e vorba despre apartament vs curte.

S-o luăm cu începutul:
Din primii 15 ani, vreo 10 i-am petrecut urcând şi coborând 9 etaje în fiecare zi (uneori, chiar de mai multe ori pe zi pentru că, de, aveam nevoie de pâine, sau de ciocolată, sau pur şi simplu de aer). Pentru că exista o anumită chestie, numită "lift", în care nu aveam încredere, pentru că de fiecare dată când mă prindea singură, îşi dădea seama că ar fi timpul să se blocheze. Şi după vreo 2 blocări masive, mi-am zis că e cazul să ne despărţim. El cu temerarii care îl suportau, eu cu treptele pe care le suportam. Le ştiam numărul, ştiam care treaptă e ciobită şi de ce, eram prietene la cataramă. Acum nu le mai suport. Îmbătrânesc, mi-am pierdut exerciţiul, şi chiar şi 3 etaje mă fac să gâfâi puţin. Deci, curte înseamnă fără trepte.

Dacă voiam o gură de aer şi nu voiam să cobor, puteam ieşi pe balcon. Se vedea frumos, până peste Dunăre, vedeai bacul, şi turnul de televiziune, şi aveam şi un cuib de vrăbiuţe. Dacă te uitai drept în faţă în schimb, te loveai de imaginea masivă a spitalului. Vedeam de toate: de la picioare în ghips, la persoane lovite de maşină, de la entorse la "aprovizionarea" la morgă. Not a nice image, credeţi-mă pe cuvânt. Plus zgomotul de ambulanţă, la orice oră din zi sau din noapte. Morbid. Acum mă enervează ciripelele care-şi găsesc de treabă prin curte sau pe acoperiş. Motanii în călduri şi câinii care latră la lună. Uneori îi ignor.

La urmă, vin vecinii. O, da, vecinii de la bloc. Frate, erau groaznici. Apartament sus, apartament jos. Stânga, dreapta, ghici ce. Tot apartamente. Se aude tot. De la mixer la aspirator, de la ţipetele nou-născutului până la scârţâitul sistematic al patului. Nu poţi să strănuţi fără ca vecinul de la două etaje sub tine să nu-ţi spună "noroc". Toţi ştiu cine eşti, ce faci, ce pasiuni ai, ce muzică asculţi. Şi doar nu le-ai spus nimic. Nici măcar nu ştiai de existenţa lor. Nu, chiar dacă nu-i bagi în seamă, ei îşi iau în serios rolul de "buni vecini", şi-s în stare să-ţi aducă provizii doar ca să mai afle ceva nou. Ţi-ai redecorat apartamentul? Ce culoare ai folosit? De unde ai avut bani? Da' îţi permiţi să faci credit? Nu cumva se fac angajări acolo unde lucrezi? Am şi eu un nepot care lucrează cu tine. Aşa am aflat că îţi plac portocalele. Ai fost răcită când ai renovat, nu? Te-am auzit tuşind. Sau era de la praf? Ai alergii? Ce medic foloseşti? Eu beau ceai de tei. Calmează iritaţiile. Şi dacă pui şi nişte muşeţel, e mai gustos. Poate şi un strop de lămâie. Ţi-e somn, nu? Păi, dacă te-ai culcat târziu aseară...Am auzit cheia când te-ai întors şi m-am uitat la ceas. Cam târziu, cam târziu, dar aşa e cu tineretul ăsta. Acum să vă distraţi, cât mai aveţi timp. Ei, hai că acum plec, te las să dormi, dar mai zi-mi înainte, tu când te măriţi? Că auzisem ceva, dar nu ştiam dacă e vorba despre tine. Ei, lasă, o să vină şi vremea ta. Şi nu mai lăsa apa deschisă atâta timp, că era să mă inunzi alaltăieri. Oricum, cred că plăteşti o groază pentru apă, nu ştiu cum poţi să faci duş în fiecare zi. Noi facem baie o dată pe săptămână şi plătim de ne rupe. Ei, pa acum. Şi somn uşor...

Frate, mă disperau vecinii! Erau peste tot, de fiecare dată când n-aveai chef nici să dai bună ziua. În schimb, ferească sfântul să ai nevoie de un ciocan, sau de un cui, că nu era nici unul acasă. Sau dacă era, clar nu avea nici cui, nici ciocan. Iar dacă, printr-o minune, se întâmpla să aibă, nu scăpai de el până nu venea să bată el cuiul că, de, eşti fată, şi clar n-ai de unde să ştii cum să baţi un cui cu stil.

Am avut o vecină - o salut, pe această cale, pe Turi Erszebet - care stătea cu bunghiul pe vizor. Nu ştiu dacă din cauza asta, sau avea ea alte păcate la activ, în fiecare zi avea câte o pungă străină cu gunoi în faţa uşii. Exasperată de exasperarea admiratorului secret, şi-a pus bilet pe uşă, promiţând acatiste şi afurisenii celui care o cadorisea.
O altă vecină s-a dus dungă la administrator să se plângă că, la ora 7 seara, am avut tupeul să ascult muzică, s-o deranjez din telenovelă şi, presupun, să acopăr discuţia pe care o duceam eu, la mine acasă, dar de care ea nu se mai putea bucura din cauza muzicii.

Acum sunt liniştită. Din când în când, salut câte un vecin. Din ăla de mi-e drag, şi-mi dă flori şi caise când mă prinde prin curte. Nu tu scandal, nu tu manele la refuz; fără intimităţi scoase cu forţa sau presupuse. Fără apartamente unul peste altul, aer liber cât cuprinde. Şi da, iarna se depune zăpada, şi trebuie dată la o parte dacă ai chef să mai ieşi din casă. Dar prefer să dau zăpada toată viaţa, decât să mă mai simt ca o păstaie în borcanul ei. Pentru că "socializarea" de bloc, clar nu e de mine.