Membru de sindicat

Azi vom diseca sindicatele. Nu aşa cum se aşteaptă unii, cu cuvintele de laudă şi ode nesfârşite, ci aşa cum le văd eu. Eu, care-mi rezerv dreptul de a spune ceea ce cred, chiar dacă nu mulţi sunt cei de acord cu mine. Şi, ca să fac o paranteză: (faptul că nu sunt de acord cu unii, nu înseamnă că nu le respect/accept punctul de vedere. Am închis paranteza).

Revenind la sindicate.

Când eram mică, aveam o impresie specială despre clădirea care se numea (şi se mai numeşte încă) pompos "Casa de Cultură a Sindicatelor". Era ceva mistic în toată denumirea aia şi înţelegeam că e ceva în legătură cu o casă în care se adună o mulţime de oameni faimoşi, artistici, sclipitori. Nu-mi pot da seama cum am făcut legătura între "sindicate" şi "scântei", dar am avut impresia că e orice altceva, că n-are nici o legătură cu "muncă", "muncitori", "greve". Bine, de parcă mă preocupau pe mine tare de tot chestiile astea la 5 ani...

Oricum, înaintând în vârstă, am ajuns la concluzia că Sindicatul e ăla de-ţi dă punguţe cu dulciuri şi/sau jucării de Crăciun, Paşte şi 1 Iunie. Pentru că de fiecare dată, în zilele respective, atât mama cât şi tata veneau cu punguţa de la Sindicat. Şi era un cadou în plus, chit că înăuntru erau o portocală, o banană şi o ciocolată, şi eu aveam şi banane, şi portocale, şi ciocolăţi. Intervenea mereu curiozitatea aia: "Ce cadou mai îmi face Sindicatul?" Cu literă mare, pentru că îl vedeam ca pe Unchiul, Mătuşa, Tanti sau Nenea care împarte punguţe pentru copii. Sindicatul era prietenul meu, pe care nu-l văzusem nici atinsesem niciodată, dar care, de 3 ori pe an, se gândea la mine, lua o pungă mai mică sau mai mare - depindea de ceva ce se chema "economie" - şi-şi spunea: "Ia să vedem ce-i dăm noi Cameliei anul ăsta. Hmmm, putem să-i punem şi-un pachet de plastilină pe lângă dulciuri, nu de alta, dar economia o duce bine". O dată, o singură dată, ştiu că Sindicatul m-a pus să spun o poezie, dar nu mi-a zis mie direct, i-a zis mamei, care mi-a transmis că la serbarea Sindicatului toţi copii trebuie să urce pe scenă şi să spună poezii. Nu ştiu nici dacă am spus, nici ce am spus, pentru că asta s-a întâmplat cu mult, mult timp în urmă. Ce ştiu e că m-a frapat faptul că Sindicatul s-a gândit şi la mine când a vrut să audă poezii. Şi, frate, ce bine m-am simţit atunci!

Prezentul nu e nici pe departe atât de apetisant ca trecutul meu. Idila mea cu Sindicatul a luat sfârşit când mi-a stricat şi iluzii, şi vise, şi planuri, şi-am aflat că el, prietenul meu, nu exista de fapt, decât ca denumire. O denumire pentru un grup mare de persoane, care se strâng pentru a apăra - aşa cum cred ei că e bine - drepturile altor oameni, membri de sindicat. A fost un şoc. Unii copii au fost şocaţi când au aflat că nu există Moş Crăciun. Şocul la mine a fost când am înţeles ce e un sindicat...

M-a frapat o chestie. Am văzut multe mitinguri sindicale. Foarte multe pentru că, în Galaţi, se pare că e mediul propice pentru aşa ceva. Oamenii aşteaptă un miting la fel cum aştepţi circul. Cine cu cine o să se mai bată, pe cine înjurăm azi, cine ce o să mai zică. Majoritatea mitingurilor se ţin în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor (evident). Partea ciudată e că se adună o mulţime de membri de sindicat. Veniţi cu autocarele din toate colţurile ţării, pentru a îngroşa rândurile protestatarilor. Reluăm, vin să protesteze, să susţină un punct de vedere, să susţină sus şi tare că sunt solidari. Dacă aşa stă treaba, să-mi explice şi mie cineva de ce, în loc să asculte ce urlă ăla în megafon şi - poate - să priceapă scopul pentru care au plecat de acasă cu autocare şmechere şi cazare plătite din fonduri sindicale, pe majoritatea nu-i găseşti în public. Nu, ei sunt bine înfundaţi în scaune de plastic, în prima bodegă din apropiere - de, n-ar vrea să se piardă de cârd, şi nici nu cunosc atât de bine oraşul - cinstind o cinzeacă, câteva sticle de bere, şi tranşând ultimul meci de fotbal, câinii maidanezi şi viaţa din epoca de aur a comunismului. Pentru mine e simplu: dacă vreau să militez pentru ceva, sunt acolo. Cu sloganul în sânge, putând să explic oricui de ce am venit şi ce vreau. Nu militez pentru pacea mondială golind sticlă după sticlă şi resuscitând economia prin baruri. Părerea mea.

Şi da, acum mi-e milă de sindicat. Pentru că, la fel ca multe alte chestii, a pornit de la o idee bună şi a degenerat într-o glumă proastă, patetică, grotescă.

Mă rog... Sunt membră de sindicat. Nu neapărat din convingere, cred că mai mult din nostalgie. Nu, nu particip la întruniri; pentru că am învăţat ceva: Sindicatul e de acord cu tine dacă vrei să pui la cale o grevă, nu dacă ai o părere diferită de a lui. Niciodată. Aşa că-mi plătesc cotizaţia şi mă bate gândul să-mi fac propriul sindicat. Pentru cei care nu vor să facă grevă fără să ştie la ce se înhamă, pentru cei care, atunci când fac o cerere sunt dispuşi să şi dea, nu numai să pretindă, pentru cei care nu fac scandal doar de dragul de a ţipa şi a purta pancarte. Pentru cei care mai ţin minte sau care au învăţat ce e şi de ce e un sindicat.