Îmi dai voie să...

După ce ieri am fabulat despre pensionari, azi revin cu picioarele pe pământ. Lecţia de azi: ce eviţi să spui părinţilor la 25 de ani şi pentru ce le mai ceri încă voie.

Nu, nu este vorba despre mine. Deja am trecut de 25 de ani, n-am mai cerut voie părinţilor să fac ceva - orice ar fi fost acel ceva - de pe la 18, ai mei ştiu despre mine cam tot ce e de ştiut. Uneori, mai ştiu şi ce vor ei să-şi imagineze, dar asta e deja altă problemă.

Dialog:
"Fată, vreau să mă mut cu X" (numele e cât se poate de ireal, nu de alta, dar habar n-am cum îl cheamă de fapt).
"Păi, şi ce mai aştepţi? Şi-aşa stă cam tot timpul pe la tine..."
"Da, fată, dar cum îi spun eu lu' mama că mă mut cu el înainte de a ne căsători?"
":-??"
"N-o să fie de acord niciodată. O să-mi facă un scandal monstru..."

Ce nu e ok în tot scenariul ăsta? Să vă explic: respectiva nu mai stă - şi subliniez NU MAI STĂ - cu părinţii, are 25 de ani - cu 7 ani mai mult decât ar fi avut la vârsta majoratului -, munceşte şi se întreţine singură, se mărită într-un an, dar - subliniez din nou DAR - nu poate să le spună părinţilor că se mută cu un bărbat înainte de căsătorie.

Păi, frate, la vârsta asta unele sunt manageri, directori - ultrarealizate profesional -, altele au deja 3 rânduri de copii, şi tu te cramponezi încă de "ce-o să zică mama?"

În aceeaşi ordine de idei, evită să le spună părinţilor că fumează, că vine la 12 noaptea acasă, că citeşte cărţi "interzise" şi că nu se mai spovedeşte de Paşti şi de Crăciun.

Mi se pare doar mie, sau e o exagerare a influenţei părinteşti? Credeam că am trecut de stadiul în care trebuia să ai aprobarea părinţilor pentru căsătorie, în care sexul înainte de mariaj era interzis (bine, recunoaşterea lui, nu şi practicarea, în cazul de faţă), în care erai legat cu sfoară de mami şi tati până la 102 ani. Ce treabă au părinţii cu viaţa mea proprie şi personală? Atât timp cât nu sunt un drogat notoriu, cât nu mă autodistrug, cât nu dau în cap la nimeni şi am cazierul mai mult decât imaculat, ce fac cu viaţa mea depinde exclusiv de mine. Pot să fac ce vreau, cu cine vreau, când vreau. Chiar dacă asta înseamnă să se isterizeze câteva mătuşi că "trăiesc în păcat", că "mi-am pierdut sufletul", că "praf şi pulbere s-a ales de moralitatea lumii de azi"; aşa să fie! Nu-mi dă nimeni de mâncare, de ce să cer acordul pentru ceva?

Oricum, lumea nu se schimbă de pe o zi pe alta. Şi da, unii se plâng că am uitat ce-i bun, şi drept, şi respectuos, şi moral. Dar nu uită şi ei, oare, că pilonii lor în viaţă sunt vechi de câteva sute de ani, şi că ce se aplica o dată azi este depăşit? De ce să perpetuăm nişte cutume care nu se mai leagă de noi, ci de trecut? De ce să cer voie să beau 50 de vodkă?

Draga mea colegă, dacă citeşti aceste rânduri, clar vei da din cap nemulţumită. Pentru că nu eşti de acord cu mine. Şi respect chestia asta. Dar trebuie să înţelegi că nici eu nu sunt de acord cu tine. Tu poţi respecta chestia asta?