Alo, puiuţ?

Imaginaţi-vă un grup de bărbaţi. Unul în care se discută despre fotbal, şi curse de maşini, şi filmul ăla bestial, despre război, în care el a reuşit să omoare 20 de inşi cu mâinile goale şi încă 15 folosindu-se doar de o bucată de sfoară şi un băţ. Mă rog, un grup oareşcare de bărbaţi, până în 30 de ani, care vorbesc liber, care se dezmiardă între ei cu leit-apelativul "coaie", care îşi manifestă afecţiunea cu un pumn bine plasat între omoplaţi - din câte am înţeles ăsta e gest de prietenie maximă -, care nu se dau în lături din a trimite pe româneşte în origini pe oricine îi supără, care sunt atât de masculi că elimină testosteron prin toţi porii. Aţi prins ideea.

Ei, şi mai imaginaţi-vă că toţi au telefoane, cu abonamentele de rigoare, cu minute pe care le consumă pentru a discuta nu ştiu ce joc de-abia apărut, şmecher tare, cu grafică şi pixeli şi megacaracteristici de stă mâţa-n coadă, sau pentru a transmite telegrafic "diseară, la zece, biliard".

Tot tonul ăla testosteronat, toată alura cu piept bombat şi figură periculoasă, toată masculinitatea de grup dispare în momentul în care sună telefonul, pe o anumită melodie, diferită de cea pentru "joc" şi de cea pentru "biliard". Linişte, sună iubita.

Ei, şi atunci se produce metamorfoza. Vorbesc încet, tandru, pufos. Apelativele gen "iubiţel, iepuraş, pisicuţă" sunt folosite. Din cât de mare şi periculos era, devine mic şi vulnerabil. Nu, nu e vorba despre o ceartă, doar vrea să stabilească ora la care se vor vedea diseară. Şi vezi clar că o să-i aducă şi flori, şi bomboane, şi ursuleţ de pluş; şi mai vezi că deja a uitat de biliard, pentru că ea i-a promis că-i face tartă cu fructe.

Îmi place trecerea asta bruscă de la "am spart şapte cartiere" la "ce pot face să te fac să te simţi bine". E interesant cum un telefon poate schimba radical o persoană, cum o face nu numai să treacă la alt ton, dar să devină sfioasă, timidă, puţin jenată - că, de, băieţii ascultă.

Evident că acelaşi lucru se întâmplă şi cu femeile care vorbesc la telefon, dar la ele e ceva natural. N-au nici o problemă să facă abuz de diminutive şi de drăgălăşenii când stau de vorbă, nu se schimbă total şi iremediabil când trec de la discuţia colectivă despre rochii şi poşete la convorbirea particulară despre întâlnirea de diseară. Sunt la fel de expansive şi într-o situaţie şi într-alta. Bărbaţii în schimb sunt de milioane. Şi mai ciudat e că, după un asemenea telefon, cel care de-abia a vorbit e ţinta mişto-urilor, pentru că e "pus sub papuc, porumbel îndrăgostit, pufuşor". Evident că momentul culminant e următorul telefon, primit de către cel care râdea cel mai tare, care se înroşeşte şi se retrage mai într-un colţ, pentru că trebuie să repete cam aceleaşi alintări ca şi cel de dinaintea lui.

Pe bune acum. Dacă aveţi colegi de birou, observaţi transformarea, pentru că mai cu garda jos de atât nu cred că aveţi şansa să-i vedeţi. Şi e păcat să rataţi momentul.