Peripeţii în maxi-taxi

Am avut ieri proasta inspiraţie de a lua un maxi-taxi. Dacă aş fi lua taxi-ul, aş fi fost mult mai inspirată, dar dă-i omului mintea de apoi. Aş fi scăpat de o mare durere de cap dar, pe de altă parte, n-aş fi avut de ce să mă plâng, palpabil şi "pipăibil cu mâna", azi. Aşa că tot răul spre bine. Cred.

După cum spuneam, am luat un maxi-taxi, nu de alta dar se vedea semn de furtună, norii păreau foarte ameninţători, miroasea a furtună. Rău de tot. Cred că am făcut şi o alergie la electricitatea din aer, dar asta e deja altă poveste. Oricum, esenţialul e că m-am riscat şi-am luat maxi-taxi. Big, big mistake. Huge mistake. Până aproape de destinaţie n-am avut cum coborî, pentru că s-a decis cineva să înceapă ploaia, şi ploua tare, cumplit, de nedescris. Aşa că am rămas în coşciugul groazei.

Să vă explic: Mai nou, s-a micşorat numărul de maxi-taxi, au rămas doar alea şmechere, cu odorizant de maşină, scaune cu catifeaua neroasă şi şoferi cu cămăşuţe albastre şi, eventual, cravată. Raiul transportului în comun, aţi fi tentaţi să spuneţi. Da, cam aşa ar fi DAR, şi aici e buba, dacă şoferii au restricţii şi reguli, pasagerii sunt acceptaţi oricum, atât timp cât îşi plătesc biletul. Şi asta e dureros.

Bun, mă urc frumos în sus-numitul autovehicul, îmi găsesc un loc, şi let the games begin!

În stânga, un băieţaş cu un copil în braţe. Copilul, vreo 3 ani; băieţaşul vreo 15. În faţa lor, fericita mămică, cu un alt copil în braţe; la vreo 4 ani. Şi aveau, ca să nu se plictisească micuţii, două jucării. Dar nu orice fel de jucării; adică nu tu ursuleţ de pluş, maşinuţă sau minge. Nu, ăştia aveau nişte imitaţii de telefon mobil, care făceau ca toţi dracii. Bârâituri, clipocituri, zgomote de sirenă, toate înghesuite sub acelaşi acoperiş. Asezonate cu ţipetele de bucurie ale micuţilor şi răcnetele mămicii cum că ar trebui să înceteze o dată cu zgomotul infernal, altminteri îi dă nenea şoferu' jos din maşină. Credeţi că ameninţarea urlată de mi-a spart timpanele şi mi-a disturbat liniştea interoară a avut vreun efect? No way! Copiii ăia nu ştiau ce înseamnă "nu mai face asta!" Pentru că, timp de câteva staţii, au continuat să foiască respectivele jucării, să ţipe extaziaţi, mama să zbiere, şi "bâr" de jucărie, şi "nu!" de mamă, şi "hihihihohoho", şi iar "ninonino" de telefon, şi "încetează că te pocnesc!" etc, etc, etc. Inutil de precizat că nervii mei mai aveau puţin şi săreau pe fereastră, lăsându-mă doar pe mine cu preafericita companie.
Au coborât într-un final, înainte de a-mi da ocazia să apar la Ştirile de la ora 5, ca maniaca care a zdrobit jucăriile bieţilor copilaşi în maxi-taxi...

Next, am văzut o tanti care s-a transformat în pungă. Nu, nu a fost efectul bieţilor mei nervi. S-a transformat de-a binelea. Adică, o tanti normală, cu poşetă, şi sacosă, şi ce mai avea ea pe acolo, văzând că plouă teribil, a scos frumuşel din poşetă ceva ce semăna cu o pungă. Scuzaţi, de fapt, chiar era o mare pungă. În formă de pelerină de ploaie. Galbenă canar. Şi, până să ajungă la destinaţie, s-a metamorfozat, trăgându-şi pelerina peste cap, într-o pungă mare, galben canar. Am rămas şocată pentru că n-am mai văzut pelerină de ploaie de secole. Ştiam că există, am avut şi eu una, dar eu le ţineam minte mai băţoase, mai uşchite decât o pungă de un leu. Mă rog, de gustibus...

Următoarea chestie, şi cea mai nasoală dintre toate, a fost mirosul. Frate, cum dă puţin căldura, cum încep unii să pută. Şi doar există apă cu care să se spele, săpunul nu e scump, te poţi spăla şi cu săpun de casă, numai spală-te. Nuuuuu. Se pare că unii au vaga impresie că apa e radioactivă, că provoacă boli nemaiauzite, că te termină şi te omoară, aşa încât evită cu toată puterea să o folosească. Şi put cumplit.
Că le place să emane mirosuri pe stradă sau la ei acasă, mă afectează mai puţin. Ce mă doare e când se hotărăsc să fie darnici şi să împartă duhoarea cu ceilalţi, într-un spaţiu închis, gen maşină. Păi, eu una nu vreau să le simt mirosul de transpiraţie, amestecat cu cel de şosete murdare şi de tot felul de alte esenţe. Mi se întoarce stomacul pe dos de la atâta generozitate. La propriu.

Deci, după cum spuneam, s-au urcat vreo doi care au decis să miroasă. Nu într-un stil finuţ, a parfum stătut sau a păr încins. Nu, frate, ei s-au decis la un miros complet, atât de complet că m-au forţat să cobor cu o staţie înainte, altminteri aş fi devenit o victimă gazată, aş fi trecut prin terorile camerelor de gazare naziste, aş fi ajuns direct în ambulanţă cu diagnosticul "intoxicată cu o substanţă necunoscută, emanată de un element uman."

Da, am coborât. Am ajuns plouată maxim, blugii uzi până mai sus de genunchi, murată ca un şoarece de canal, dar mai fericită decât dacă aş fi coborât leşinată în faţa blocului.

Ce m-a învăţat toată chestia asta? Niciodată, dar niciodată să nu mai iau maxi-taxi, decât dacă am căştile şi mp3 player-ul după mine şi, cel mai important, masca de gaze. Pentru că altfel e sinucidere din proprie iniţiativă, cu mânuţa mea şi cu secreţiile altora. Dacă nu m-am făcut încă înţeleasă, nu, nu voi mai lua never ever maxi-taxi. Taxi-ul e sfânt, cu toţi şoferii dornici de discuţie şi cu toată drama adiacentă. Parol!