Mâncărică şi prăjiturică

Ţin să spun de la bun început că subiectul în sine nu ţine de bărbaţii în cuplu, ci de bărbaţi în general. Fără nici o legătură cu cât de bine sunt hrăniţi acasă, ci doar cu obiceiurile lor culinare care mă amuză.

Deci, să purcedem...

Nici unul n-ar refuza o pizza mare, cu cât mai multe ingrediente stratificate, eventual cât mai pipărată, atât de iute că-ţi dau lacrimile doar cât te uiţi la ea, cu ardei ilegali până şi-n Mexic. Cu cât mai mare, cu atât mai bine, fără să aibă nici o problemă nici s-o mănânce pe toată, nici s-o împartă cu săracul coleg care şi-a uitat pacheţelul acasă şi acum tremură de foame, mititelul. Dacă între femei merge faza aia, cu ele toate punând mâncarea la comun, făcând masă rotundă şi gustând din ce a adus fiecare, bărbaţii dau mâncare fără să aştepte ceva în schimb. Din pura plăcere de a nu mânca singuri, de a "dona" o felie din pizza uriaşă, de a dovedi că-s "valabili" şi "de gaşcă".

Da, o pizza e bună. O zi, două, trei. După asta, îi vezi tremurând după o ciorbă, o tocăniţă, o friptură. Şi-n loc de comanda tradiţională "3 pizza", îi vezi studiind meniurile care oferă "mâncare de casă". Şi nu se pot hotărî între "ciorbiţa de văcuţă" şi "ciorbiţa de puiuţ" - spuse exact aşa, cu diminutivele de rigoare - pentru că ambele au "fideluţă" şi vin însoţite de "pâinică" - multă "pâinică" - şi au gust bun, şi pătrunjel, şi mărar, şi-s la fel de bune ca la mama acasă. E de-a dreptul drăguţ să-i vezi adunaţi cap în cap, lăudând o anume "ciorbiţă" - care uneori devine "ciorbică" - făcând calcule şi permutări, de parcă ar juca cine ştie ce joc de strategie, stând în cumpănă pentru că parcă ar vrea şi felul doi, aşa că mai comandă şi "ficăţei cu sos" şi "fripturică de porcuşor cu piure", şi prăjiturică.
Şi e bun ştiu faptul că vor comanda "mâncărică de păstăi", sau "orez cu pulpiţă de pui", sau "aripioare prăjite".

De obicei, diminutivele sunt teren feminin. Nu şi când vine vorba de mâncare. Cele mai des folosite diminutive de către bărbaţi sunt legate de bucătărie. Presupun că le aduce aminte de copilărie, de vremea când mama le punea castronelul cu supiţă şi pâinica tăiată cubuleţe, şi-i lăsa să se descurce cu fideluţa care era lungă, şi împrăştia stropi pe toată faţa de masă, dar nu era nici o problemă pentru că aşa mâncau tot, şi era bun, şi era bine, şi n-aveau griji, şi nici rate, şi nici nu trebuiau să muncească pentru a-şi permite supica aia. Părerea mea.

O altă dilemă e relaţia bărbaţilor cu dulciurile. Le plac ciocolata, caramelele, bomboanele, orice e dulce şi e ambalat. Dar nebunia intervine în momentul în care le pomeneşti de dulciuri "de casă". Pentru o plăcintă, nişte gogoşi, fursecuri făcute în cuptorul de acasă, tartă cu fructe, prăjitură compusă direct în bucătărie, clătite, cozonac, cornuleţe, colţunaşi, ar renunţa la toate dulciurile fancy de la magazin. Un platou cu plăcintă e Mecca deserturilor. E de ajuns să menţionezi că e făcută cu mânuţele tale, că nu e cumpărată, că nu e "artificială", că deja le vezi luminiţa din ochi. Pentru o tartă cu fructe, sunt în stare să stea şi-n cap. Nu ştiu de unde fascinaţia asta pentru deserturile "autentice", dar mizez tot pe o legătură vagă cu copilăria, cu week-end-urile în familie, cu plăcerea de a lua bucata fierbinte de plăcintă, de-abia scoasă din cuptor, de-abia pudrată cu zahăr vanilat, care chiar dacă le ardea degetele şi limba, era cea mai delicioasă bucată ever.

Există fraza aia, conform căreia "la un bărbat, dragostea trece prin stomac". Cred că mai degrabă dragostea trece prin bucătăria de acasă.