Trei litere de aur: PMS

În primul rând de ce: pentru că majoritatea femeilor sunt "atinse" de acest sindrom. În al doilea rând de ce: pentru că cele care nu sunt, sunt excepţiile care întăresc regula. În al treilea rând de ce: pentru că sună mai ciudat decât Parkinson, Tourette sau Alzheimer, şi produce cam tot atâtea pagube.

Nu, nu glumesc, e o chestie serioasă. Atât de serioasă, că pot pricepe de ce bărbaţii se feresc de femei înainte şi în timpul menstruaţiei. Bineînţeles, că totul a pornit de la o afirmaţie misogină, veche de când lumea, cum că femeia ar fi "necurată" în perioada asta, ergo s-au dezvoltat miturile alea cu "nu intra în biserică dacă eşti în perioada aia a lunii", "nu atinge ceea ce a atins femeia în perioada aia a lunii", "nu te uita la femeie în perioada aia a lunii". Dar nu, nici măcar nu vreau să ating direcţia aceea azi! Replicile misogine le lăsăm pe altădată. Azi, ne vom culturaliza în privinţa femeii "PMS-ing".

Să-ncepem cu începutul: cam cu o săptămâna înainte (plus minus vreo două zile), se transformă. Nu-i mai convine nimic, o doare capul, are o stare de apatie totală, dar ferească sfântul să o lezezi cu ceva, că toată apatia aia dispare ca prin farmec şi e înlocuită fie de o reacţie violentă (aveţi grijă la ochi, pentru că riscaţi să rămâneţi fără, şi la obraji, pentru că riscaţi să rămâneţi cu zgârieturi), fie de un râu nestăvilit de lacrimi, cămăşuţă scuturându-se de suspine, hohote cutremurătoare, lamentări de ţi se rupe inima.

Clar nu-i a bună. Eu, una, nu ştiu cum să reacţionez cu o femeie care plânge. Mă depăşeşte, mă blochează, mă termină. Prefer să arunce cu vaza după mine, să rupă tapetul, să repete faza aia cu mersul pe spate din "Exorcistul", decât să plângă. Pentru că dacă furioasă fiind, oboseşte la un moment dat, plânsul poate s-o ţină ore-n şir. Şi nu, nu e aşa de obicei - nici furioasă, nici plângăcioasă - doar s-a îmbolnăvit instantaneu şi iremediabil de PMS.

Pe lângă accesele de schimbare de personalitate, de izbucniri antitetice de la o secundă la alta, clar are pofte. Vrea ciocolată, îngheţată, scoici cu alune şi gelatină de struguri. Şi ca tabloul să fie complet, în timp ce mănâncă radioasă o rădăcină de ţelină, nu conteneşte să se plângă: "Ce fac eu, o să mă îngraş dacă mai continui în ritmul ăsta, gata, de mâine sunt la regim, pentru că deja am început să pun pe mine, dar mai dă-mi o bucăţică morcov, că nu mi-am stăvilit foamea." Inutil să-ncerci s-o convingi că nu, nu o să pună pe ea, mai ales de la 2 morcovi şi trei roşii, e ferm convinsă că asta se va întâmpla, şi e recomandat să nu o contrazici prea mult. Bineînţeles, nici să fii de acord că o să se îngraşe nu e ok; decât dacă vrei să izbucnească al treilea război mondial. Şi nu, cu siguranţă nu vrei asta.

E sensibilă. Nu-i arăta în nici un caz cum ai omorât musca aia stresantă, care te-a bâzâit vreo două ore înainte de a se lipi de talpa papucului tău, pentru că îşi va aminti despre bondarul pe care l-a crescut în borcan când era mică, şi care a murit de inaniţie. Nu-i povesti despre pisoiul care stătea pe gardul vecinului, pentru că va dezvolta o poveste despre cum săracul pisoi o să moară de foame (inutil să-i explici că avea o burtă cât o zi de post, pentru că vecinul iubeşte şi ocroteşte animalele), sau de frig (mda, sunt vreo 30 de grade la umbră), sau clar va fi muşcat de câine (iar câinele aleargă nedumerit, pentru că micuţul pisoiaş tocmai i-a făcut botul zdrenţe, cu instinctul de autoapărare specific). Nu, clar fără poveşti cu potenţial lacrimogen, pentru că, ne aducem aminte, she is PMS-ing.

Plus că - da, n-am terminat încă - orice chestie care în mod normal n-ar fi deranjat-o, acum o stresează. Trebuie să mergi în vârful degetelor - şi la propriu, şi la figurat -, să ai grijă ce spui şi, mai ales, pe ce ton spui. Pentru că, în zilele astea, are o sensibilitate sporită la intonaţie, dar şi la mimică.

Bineînţeles, e posibil ca toate aceste simptome să nu se manifeste decât aleatoriu, ba chiar s-ar putea să nu se întâmple decât o dată la câteva luni. Nu, nu e nici o tragedie, nu, nu s-a schimbat peste noapte, nu, n-o s-o ţină o veşnicie. Cel mult o săptămână, în care te rogi (în gând, dar şi acolo în şoaptă pentru că, după cum am mai zis, e extrasensibilă la impulsuri energetice de orice fel): "hope you bleed soon!"

PS - repet, nu toate femeile sunt atacate de acest sindrom. În plus, simptomele pot să difere de la caz la caz, aşa că sper să nu fiu tranşată. Not again:))