PUNKvelion

Știam că-s punk. Adică, derbedeu. Adică foarte și cel mai și totul peste și mai ales așa. Cred c-am aflat undeva cu ani în urmă. Și nu mi-e rușine cu statutul meu de punk.
Asta e partea reală. Ar mai fi câteva părți, pe care cică le fac, da` eu nu știu că le fac, dar știu alții și pentru mine, dar astea deja sunt atât de stupide și de puerile, că nu merg cu punker-imea din mine.

Pentru că pe 1 nu e bine să scrii, pentru că pe 1 rememorezi ce-ai făcut pe 31, 2 mi s-a părut un moment bun. E un număr bun 2-ul. Pe bune. Două țigări îs mai bune ca una, două beri la fel, două milioane, două orice. Dacă trecem de 2, ajungem la 3. Pân` la 11 mai e puțin. Depinde cum știi să numeri, pentru că eu n-am diplomă decât de grădiniță, dar 11 sună a un număr bun. Jumate de 22, număr prim, decent și puțin timid. 11 e un număr timid. Da` de aici până a face revelionul de 13 în 11, e cale lungă.

Și n-o să descriu orgia care a ieșit, n-o să pomenesc nimic despre cum m-am trezit cu ruj pe cămașă, despre cum ne-am înodat cravatele și n-am putut să le mai descurcăm, nici măcar despre cum am fumat narghilea, am băut, am dansat și am făcut hai și panaramă. Nici un cuvânt. Nici despre salata aia de vinete. Nici despre băută totală. Nici despre faptul că am miliarde de poze incriminatorii. Tac mâlc.
Spun doar că a fost fun.
Mulți punk-și îngrămădiți într-un singur loc, cu șuvițe albastre, țigări fumate care nu erau tocmai ale mele, vâsc, cum am putut uita vâsc-ul, hahaha și hohoho.



2013 se anunță interesant.

P.S. titlu furat de la Adi
P.P.S. am fost 11, că eu sunt povestitorul.

Pân` la următorul revelion, la bună vedere!

De ce pocnitoarea?

Sau De ce ficatul?
Aia măcar era o trupișoară de teatru. Nu i-am înțeles numele, da` era interesant să faci parte dintr-o chestie teatrală. Pentru o lună. Dup-aia m-a obsedat întrebarea cu de ce anume ficatul, că am renunțat. De ce nu colonul? De ce nu rinichiul? De ce anume ficatul?
Dilemă a adolescenței mele, de ce ficatul a devenit întrebarea majoră când vine vorba despre chestii de neînțeles.

Înțeleg artificiile. Am început cu artificii din alea pe care le chema Steluțe, se aprindeau greu, se stingeau repede, ardeau puțin. Le primeam de Crăciun, le aprindeam de Revelion, le aruncam aprinse de la etajul 9, pân` la etajul 7 se stingeau, da` se chema că ne bucurăm de revelion. Cu steluțe și vin spumant, care făcea POC și păta tavanul, și-apoi fâââss pe covor.
Dintr-o sticlă din aia, de-abia dacă apucai să guști un sfert de pahar. De asta acum îmi iau șampanie când vrea mușchiul meu, nu doar la ocazii. Plus că prima dată m-a luat de cap un păhăruț de șampanie, când aveam 4 ani. Dar asta-i altă poveste.

Deci înțeleg artificiile. Sunt frumoase, wow, ce de culori pe cer, uite ce de culori, ce minunăție, hai să le vedem pe toate și dup-aia să ne retragem undeva unde-i cald și bine. Uităm artificiile, ne extaziem data viitoare când mai sunt, mă rog, să zicem că ține de estetic.
Da` pocnitorile? Ce fac pocnitorile atât de special de insistă toți să-mi facă pilaf timpanul cu ele? Nu fac nimic. Ba da, fac zgomot, dacă-ți explodează-n față te-ai ars, la propriu, miros ciudat, îmi aduc aminte de tunul cu carbit din copilărie, sunt peste tot, în fiecare an îi explodează lu` unu` mâna cu pocnitoarea și, totuși, sunt populare. Oamenii sunt stupizi.

Vrei să pocnească? Ia dinamita și bagă-ți-o-n fund. Nu uita să aprinzi fitilul. Face zgomot pentru veșnicie.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Marginea masochismului

Dacă-mi tai capul în două acum, s-ar putea să găsești versuri de la diverse colinde. Aș inventa un joc nou: prinde versul cu furculița. Asta dacă n-ar fi vorba de capul meu. Sau dacă n-aș fi fost într-atât de masochistă încât să nu le ascult de bunăvoie.

Am realizat că am atins un nivel nou de masochism. Dacă am început din copilărie, cu faze din alea, când mă uitam câte o oră la o ciocolată și de-abia apoi o mâncam sau când jucam fripta doar ca să văd cât rezist la durere, acum ascult fără să mă oblige nimeni colinde. Ăsta e maximum de masochism!

Ieri a fost soare. Și m-am bucurat. Cred că mi-a apărut chiar și o urmă de zâmbet pe față. Până când am ieșit din casă. Cu telefonul într-o mână și cu o sacoșă-n cealaltă. Și-am alunecat, că mai întâi mi s-au dezghețat treptele și dup-aia s-au îmbrăcat sărbătorește-n polei. O folie fină de gheață, special pentru mine, surpriză totală, pentru că nu mă așteptam, toată viața mi s-a derulat în fața ochilor... Exagerez, evident, pentru că nu mi s-a derulat viața în fața ochilor, am vizualizat cum pic, iau o coloană de treaptă și rămân paralizată forever and ever. Și, în paralel, mă vedeam eu pe mine, cu țeasta frumos crăpată, roșu peste tot, ca de Crăciun și eu cu o sacoșă-n mână, care nici măcar nu era verde, să se sincronizeze cu momentul.

Așa că m-am ținut bine. De telefon, de ușă, de sacoșă, și-am aterizat în picioare. Anii de antrenament în autobuz, fără să mă țin de bară, n-au fost degeaba!

Nu m-am făcut zob, chisăliță, scrob. În schimb mi-a luat un sfert de oră să ajung în bucătărie, c-am mers cu grijă. Mai că-mi venea să merg în patru labe, să fiu sigură că nici un picior nu face CRACK! și eu nu sunt nevoită să-mi iau medical.

Dar sunt masochistă-n continuare, pentru c-am revăzut scena over and over again, cu variațiuni pe aceeași temă.
Și-mi port masochismul ca o medalie, și inventez noi metode de aprofundare a subiectului și cred c-o să scriu și-un tratat pe tema asta. Cândva. Pentru că sunt și zeul procrastinării.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Call me Grinch - p.3

Nu pricep de ce toată lumea e nervoasă pe Grinch pentru că a încercat să fure Crăciunul. După spusele tuturor, Crăciunul ar trebui simțit, blabla, îl ai în suflet, ești mai bun, tralala și ler. Dacă Grinch-ul a furat brazii, cadourile și bomboanele, n-a reușit să fure și partea spirituală, nu? Că doar aia e cea mai importantă.
De ce e Grinch-ul the bad guy aici?
Eu zic că e the good guy, tocmai pentru că a încercat să pună o lume întreagă la dietă, să prevină ideea de copii supraponderali și să scoată în evidență spiritualitatea sărbătorii. Da` nu, să aruncăm cu ouă în Grinch pentru că a avut o idee bună, pe care a pus-o inedit în practică!

Plus că, pe bune acum, Moș Crăciun? Moș Crăciun nu există. Pentru că, dacă a existat, a murit demult de bătrânețe. E frumos să primești cadouri de la un personaj imaginar, da` eu zic că e mai frumos să primești cadouri de la persoane reale, și să știi că au fost atenți la ce-ți place, și s-au strofocat să găsească, tocmai pentru a-ți face o bucurie. Moș Crăciun? Citește gânduri. Cât de ușor e să faci cadouri așa, doar citind gânduri? Foarte. Da` să fii atent la amănunte fără să ai capacitatea asta extrem de folositoare, zic eu că e mai șmecher.

E ok să crezi în Moș Crăciun la 4 ani. Ba chiar foarte indicat, pentru că te învață să visezi. Te mai învață și primele dezamăgiri, când tu-ți doreai nu știu ce casă de păpuși și primești șosete și caiete.  Te mai învață că nu poți avea încredere în oameni - cum să ai încredere în oameni, când proprii tăi părinți te mint ani întregi cu un personaj inexistent? Te-nvață că nu se poate intra pe gaura cheii, că unele chestii sunt imposibile, că poți să scrii și să faci felicitări frumoase, că nu mereu primești exact ce-ți dorești, că poți fi cuminte, asta nu garantează o mașină teleghidată, că renii nu zboară și că filmele de Crăciun vor fi mereu pufoase.
Moș Crăciun e esențial în primii ani de viață. E esențial pentru o maturizare sănătoasă.

Da` pe la 7 ani e musai să știi că nu există.
Noi eram proști, neinformați, credeam că tot ce zboară se mănâncă și totuși, pe la 7 ani știam deja că moșu` e doar de fațadă.

În prezent, să ai 7 ani și să nu știi că nu există Moș Crăciun mi se pare crud. Ai discernământ să dai search cu ”porn”, da` crezi în povești? Imposibru! Plus că, la câți moși vezi peste tot, imposibil să nu-ți pui întrebări. Dacă nu-ți pui întrebări, atunci ai o problemă. Și dacă faci șoc când afli că nu există, atunci ai o problemă și mai mare. Mai rămâne să te-mbraci în Spiderman și să refuzi să-ți scoți costumul vreo câteva luni, și ne-am americanizat de tot. A, da, și din cauză de depresie să treci pe Xanax. La 7 ani. E ideal.

Sunt Grinch-ul ideal: îl desconspir pe Moș Crăciun și, fără să pot ghici gânduri, îmi place să fac cadouri.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Revelionul inedit

De ce se face atâta mâncare de sărbători? Se gătește cât pentru o armată, se dă și la alții, se invită, se hrănesc invitații, te îmbuibi tu și mai rămâne cât pentru un sătuc din Africa. Foarte înfometat.
Pe bune, cine mănâncă atâta mâncare? După sărbători, tre` să-nchiriezi o mașină de gunoi, să te scape de mâncarea rămasă. Sau poți să-ți deschizi cantină, că nu se termină decât undeva pe 7-8 ianuarie, după ce ai hrănit juma` de oraș. Prea multă mâncare.

Din cauză de prea multă mâncare, ai mei au gătit tradițional aseară o salată de ouă. Că n-au avut chef să cârnați, sarmale sau răcitură. Ce om normal face salată de ouă în ajunul ajunului Crăciunului? Ai mei. Da` nu garantez pentru normalitatea lor.
La 3 din noapte eu, fiica lor și mai normală, prăjeam cârnați din rezerva familiei. Că-mi era poftă. Buni cârnați. Cât să-mi ajungă pan` la anu`, că până atunci nu mă mai apropii de ei.

Tot în perioada asta se practică schimbul de mâncare. Te duci la Cutare să-i dai de pomană sarmale și turte, te-ntorci nu cu mâna goală, ci cu o altă farfurie: sarmalele și turtele lui. Nici măcar lumânare nu consumi, că ți se dă și din aia la schimb.

Nu se trezește nimeni să dea de pomană o sticlă de whisky, un carton de țigări sau zile de concediu. Nu, că alea ar fi prea bine primite. ÎN IAD! Acolo ajunge sufletul tău păcătos dacă dai sau primești d`alea. Eu mi-aș asuma riscul. Să primesc. Nu m-aș supăra deloc. Sincer.

Și zile de concediu. Multe. Cât să nu muncesc de Ajun, de Crăciun, de ajunul revelionului și de revelion. Dar nu! Tre` să mă călesc, să devin un om mai bun și mai responsabil și să simt sărbătorile până-n ultima bucățică de măduvă, muncind. Ce alt mod mai original decât ăsta?
Și dacă la 12 noaptea o să beau șampanie din pahar de plastic la muncă, să nu fie nimeni mirat. Așa-mi place mie să petrec revelionul: inedit!
Și a doua zi să fiu din nou la muncă, pentru că ce e mai minunat decât să-ți începi anul la serviciu? Nimic! Nimic nu egalează plăcerea și satisfacția dată de muncă!
Decât poate încă o farfurie de sarmale. Sau de răcitură.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Iată vin colindători

Nu-mi plac colindătorii. Mai rău decât colindătorii, îmi displace popa care vine să-ți binecuvânteze casa de vreo 2-3 ori în perioada asta. De parcă casa mea n-ar fi destul de binecuvântată și fără el. Și nu mă enervează că vine el, în rochița lui atent călcată și cu țârcovnicul lângă el și vrea să cânte. Mă enervează că insistă și că țârcovnicul îi anunță venirea cu multe uși înainte. Și că insistă. Și că, dacă din întâmplare ai uitat ușa deschisă, intră peste tine, recită rapid și dup-aia vrea bani. Păi, tu ai vrut să vii să cânți, nu te-am chemat eu, de ce vrei să te plătesc? DE CEEE???

Plus că are taxă și strâmbă din nas dacă-i dai o felie de cozonac, un pahar cu vin și-i arăți politicos ușa, să nu se piardă. Cred că e în stare să își retragă binecuvântarea. Cred.
Plus că vrea să-i pupi mâna. Mâna aia pe care nu s-a mai spălat de când și-a început rondul, pe care au bălit-o mulți înaintea ta și pe care el o împinge semeț în față. Țârcovnicul e în stare să te forțeze cu mecla-n mâna popii, c-așa-i datina. Iar mie nu-mi place să pup mâini necunoscute și despre care nu știu pe unde au umblat înainte. Un soi de mâini de moravuri ușoare.

Din motivele astea, nici un popă n-a mai intrat la mine-n casă de mulți ani. Asta doar dacă nu l-au adus ai mei pe ascuns, cât eu nu eram acasă.

Revenind la colindători. Îs tremurați, înghețați, avizi după bani, cu același repertoriu lălăit și-nvechit pe care-l foloseam și eu când eram mică, undeva prin alt secol. Cântă fonfăit la-nceput, că li s-a înfundat nasul și smârcâit la sfârșit, că li se desfundă nasul. Îs înfofoliți și, dacă le-ai scoate straturile, ar începe să pută, c-au mers mult și-au depus efort. Au fețele lungi și tâmpe și miloage și, dacă în loc de bani te-mpinge păcatul să le dai nuci și portocale, o să te trezești cu geamul spart. Partea bună - îți recuperezi nucile și portocalele. Partea proastă - tre` să-ți cumperi geam nou.

Și sunt două categorii: ăia pe care nu-i cunoști, și cărora nu le deschizi sau pe care-i expediezi rapid, mai ales dacă răspunzi cu mâinile pline de sânge și cu un cuțit în mână. N-am încercat, dar sună promițător.
Și ăia pe care-i cunoști. Care sunt, eventual, copiii lu` Cutare rudă sau prieten de familie, care vine cu părinții și de care nu poți scăpa, pentru că el a venit cu scopul precis de a face bani. Și nu scăpi până nu te colindă și nu-ți ușurează portofelul. Ăștia-s moartea. Că nu poți să-i refuzi, că tre`să le dai bani că altfel se uită câș părinții la tine, că nu contează că plodu-i afon, tu tre` să te minunezi de veleitățile lui artistice și să-i prevezi un mare viitor. De asta, când vin rude și prieteni cu plodurile colindătoare la ai mei, intru, îi salut și-o anunț conspirativ și-n gura mare pe maică-mea că eu NU SUNT ACASĂ.

Dacă totuși te prind și te fac de bani, metoda simplă, care nu dă greș niciodată, e să le întorci vizita. Cel mai sigur a doua zi. Și să-i colinzi și tu. N-o să le convină pentru că, mai mare fiind, o să trebuiască să-ți dea dublu față de cât ai scos tu. Din cauza asta, anul următor știi sigur că n-or să mai treacă să te colinde. Ga-ran-tat!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Cum să supraviețuiești apocalipsei

Eu zic că nu e întâmplător faptul că a început să ningă pe 12. Pe 11 seara, dar nu ne mai încurcăm în detalii. A început acum să ningă pentru ca, până pe 21 când se anunță sfârșitul lumii, apocalipsa să fie gata. Pentru că da, am o teorie cu privire la apocalipsă.

Relaxează-te și imaginează-ți: o să ningă, și-o să ningă și-o să ningă constant, fără să se oprească, și-o să ajungă zăpada să acopere totul, chiar și blocurile de 10 etaje. Mașinile de deszăpezire n-or să mai facă față, pentru că o să fie atât de multă zăpadă, încât n-or să aibă unde s-o depoziteze pe aia pe care încearcă să o dea la o parte. Un frig constant, o ninsoare constantă, toată lumea prinsă în case, la un moment dat o să pice rețelele de telefonie, netul, țevile or să-nghețe, o să fie din ce în ce mai frig, totul o să fie un mare alb și toți vor muri fie sufocați în case, din cauza lipsei de oxigen, fie înghețați, fie foarte înfometați.
Asta-mi trecea mie prin cap astă-noapte, până să adorm.

Păi, dacă vine snowapocalypse, tre` să ne pregătim, nu?
Deci primul lucru de făcut e făcut rost de provizii. Destul cât să supraviețuiești în căutarea soluției salvatoare. Partea nasoală e că eu n-am schiuri, și nici nu știu să schiez. Orice altă șansă de supraviețuire e exclusă: șanț nu poți să faci ca să ieși din zăpadă, tunel nici atât. Oricând există pericolul ca zăpada aia să se prăbușească și să te îngroape. Deci trebuie lucrat pe deasupra. Se improvizează un soi de placă de sky dintr-o ușă mai solidă, te urci pe bloc, dacă n-ai murit până atunci, și-ți dai drumul la vale cu ușa, în căutarea salvării. Trebuie să fie pe undeva un punct de ajutor. Dacă nu-l găsești, pornești în continuare cu sania ta, cu proviziile tale, înfofolit până-n dinți, făcându-ți culcuș prin zăpadă, până dai de viață. Placa îți va fi cel mai bun prieten, pentru c-o poți folosi și ca suport al culcușului din fiecare seară. Și mergi, mergi, până ajungi undeva unde-i cald, într-o regiune neafectată de zăpadă, gen Ecuator.

Problema e că aici te poate aștepta un potopapocalypse. Dar tu ai ușa-sanie după tine, pe care o vei transforma în plută, pentru că nimeni nu-ți va da o barcă decentă. Toți vor fi prea ocupați să se salveze pe ei. Va fi luptă pe bărci, pe provizii, pe orice. Totul e o cruntă supraviețuire. Nu te poți bizui pe ajutor exterior, fiecare va trage pe turta lui. Dar dacă ai scăpat de snowapocalypse, vei scăpa și de potop. Doar n-o să te-neci, dacă n-ai înghețat. Ține-te de ușa ta! În curând apele se vor liniști, și vei ajunge la fel de bărbos și de crunt ca ăla din Waterworld. Dar trăiești!

Una din două: ori ipoteza mea e foarte valabilă, ori am văzut prea multe filme despre supraviețuire. Oricum ar fi, e bine să ai mereu un plan. Altfel, riști să nu mai adormi deloc. Eu am adormit de-abia după ce mi-am pus planul la punct. Îl fac public nu pentru că aș vrea să provoc panică, manii, insomnii și teroare. Nu s-a gândit nimeni la asta, dar acum o să se gândească lumea că există o mică, minusculă posibilitate să fie așa cum spun eu. Deci nu pentru panică. Noooo way! Ci pentru că sunt o altruistă și-mi place să împart totul, mai ales insomniile.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Să fim mai noi

De ce să fim mai buni de Crăciun și-n tot decembrie? DE CE?
Tot anul îs un hibrid între Scrooge, Droopy, Garfield, Grinch și Kuzco și decembrie ar trebui să mă schimbe pentru o lună? Să zâmbesc cald, să fiu altruistă, să mă gândesc la bieții și săracii, să mă las cuprinsă de magia beculețelor, să fiu 11 luni pe an Camelia și-a 12-a lună să fiu brusc Camelia cea blândă și înțelegătoare? Să-mi ascund borcanele cu acid și gândurile de nervi cu dinții de calorifer, doar pentru că e sfârșit de an? Eu și restul care nu suntem nici prea buni, nici prea înțelegători, nici prea toleranți, să transformăm decembrie într-o lună frățească și magică? NU!

Nu cred că-n luna asta lumea e mai bună. Eu zic că e mai rea, că e fățarnică, și se chinuie să fie ce n-a fost tot anul, dintr-un spirit de turmă. Se screme să devină ce n-a fost, ia hotărâri care-ncep cu de la 1 ianuarie, pe care cel mai probabil nu le vor respecta, pentru că după 1 nu e numai mahmureala care te-mbie la shaorma, mai e și sfântul Cutare, care te cheamă la o nouă mahmureală, și hotărîrea de mai bun e amânată până măcar la următoarea luni, dacă nu la început de februarie. Și lumea se-ntrece nu în bunătate, ci în fățărnicie.

Și magia aia e indusă de beculețe, și de oameni care-și aduc aminte de tine doar la ocazii, și asta e ocazie mare, deci din ce în ce mai mulți își aduc aminte de tine pentru ca, dup-aia să te mai uite pentru încă un an, și de plăcerea de a umbla prin magazine, unde-i cald, pe când afară-i frig, și-năuntru miroase a portocale și-a brad și puțin a copilărie. Nu cred că devenim mai buni, devenim mai copii. Și n-ar trebui să devenim mai buni doar pentru că scrie în calendar. Nu militez pentru o lume mai bună, militez pentru una mai sinceră. Care să fie la fel tot timpul anului, și să dea cadouri doar din plăcere, nu din obligație, și să zâmbească doar dacă simte, și care să fie lângă tine și când ești ciufut, și lefter și fără chef, nu doar când e rost de hai și panaramă.

Magie de Crăciun e în mine, da` nu-i pentru toată lumea. Și nu-i indusă, și magia mea e cu iz de amintiri, cu toate Crăciunurile care au fost și alea care or să fie, și n-are nici o legătură cu a fi mai bun. Nu fac nimic de dragul de a face, deci o să ignor și-ndemnurile de anul ăsta. N-o să fiu mai bună. O să fiu eu până la capăt. Altfel mi-ar fi rușine să spun că-ncerc.

Spun NU! spălării de creier. Și mesajelor motivaționale, și ălora lacrimogene, și-o să fredonez colinde tot anul, c-așa-mi place mie, și n-o să donez acum, când tot anul nu donez nimic, și cadourile, și râsetele și plăcerea o să le păstrez doar pentru cei care merită. Pentru că n-am destulă bunătate-n mine pentru întreg universul.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Program programat organizatoric

Mă, nu știu dacă e vorba de gălățeni, de români, sau de oameni în general, da` sunt ca oile. E de ajuns să apară unul care să se erijeze pe post de conducător, și toți îi vor urma exemplul.

A fost 30 noiembrie, a fost 1 decembrie. Eu n-am văzut în tot anul atâția gălățeni pe stradă. Nici nu știam că suntem atât de mulți. Ajunsesem la părerea că tre` să fim vreo 2-300 de oameni în tot orașul. Până s-a dat motiv de ieșit în stradă.
Ce contează că-i frig, că-i îmbulzeală, că-i fum și panaramă? Să ieșim cu toții, zic! Să căscăm gura și să ne plângem după că primăria a cam făcut economie cu beculețele, zgomot mare cu concertul în aer liber și mult gunoi. Da, să ne plângem și de gunoi, că-i la modă. Nu că gunoiul ăla l-ai aruncat tu ca nesimțitul pe stradă, pentru că ai presupus că vine primăria și curăță după. Nuuu, să ne-nghesuim la vin fiert, să facem întrecere cu cine aruncă cele mai multe pahare, și dup-aia să avem motiv să dăm mărunțel din buze o lună. Că dup-aia vine revelionul, și iar o să fie panaramă.

Cum să ieși, mă, din casă, doar pentru că e nu știu ce ocazie? CUM? Adică, în restul timpului stai ca ghizuroiul în vizuină și, cum se bate toba că e adunare, ieși cu cățel, purcel și soacră, la plimbare pe bulevard. Ăsta nu e spirit de turmă? Dacă ai ieși măcar o dată pe lună la aer și te-ai trezi că vrei să ieși și organizat, te-aș înțelege. Da` când ieși doar cu turma, nu-ți găsesc nici o scuză. Nu că te-ar încălzi scuzele mele, da` mă-ncălzește pe mine să nu-ți găsesc nici una.

Și mă enervează să mă-mpiedic de mulțime când încerc să merg regulamentar pe drumul meu. Să n-am loc la consignație, să-mi cumpăr țigări. Să fie toți frați întru petrecere și dup-aia să nu știe cum să-și spargă mai rapid capetele. Să fie panaramă și, imediat ce-au trecut zilele astea, orașul să redevină populat de doar câțiva oameni, pentru că restul s-au retras până la următoarea ieșire cu program.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ce fantastic e din plastic

Dacă ar fi după mine, aș schimba toate farfuriile, furculițele și lingurile cu unele de unică folosință. Cănile nu. Nici cuțitele. Nu reușesc să tai nimic cu un cuțit de unică folosință. Nu știu cum fac ăștia prin filme de transformă cuțitul de plastic într-o armă mortală, da` eu rămân mereu cu el în mână și cu mâncarea netăiată. Cuțitele ar supraviețui. Și cănile, pentru că nu pot să beau cafea din pahar de unică folosință. Decât să folosesc pahare din alea, mai degrabă beau direct din ibric. Din sticlă. Și, când îmi vine poftă de apă de canal, îmi bag capul în chiuvetă și-mi potolesc setea.

În rest, totul de plastic. Ai mâncat, jap, farfuria la gunoi. Nu tre` s-o mai speli, nu aștepți să se usuce, n-ai probleme cu faptul că s-ar putea sparge. Plus că eviți și zgomotul ăla enervant, de farfurii care se lovesc între ele, când încerci să scoți una anume din dulap. Fără stres. Fără complicații. Bine, ar trebui să apară și farfurii pentru supă, dar nu-i bai. Pot trăi și fără ele. Supa se poate mânca direct din oală. În picioare, cu polonicul.

Vii în vizită și ești mai simandicos? Plasticul meu nu te satisface? N-ai decât să vii cu farfuria de porțelan în sacoșă! Bine, fie, să existe niște farfurii, acolo, pentru ocazii speciale dar, zi de zi, în viața în care te trezești dimineață, mai muncești, mai mănânci, mai stai, te odihnești ca să poți sta mai mult dup-aia, să folosesc doar chestii de unică folosință.

Văzusem undeva pe net varianta cu folia de plastic, pusă peste farfurie, mâncarea peste, golești farfuria, arunci folia. Da` aia mi se pare lipsit de stil. Cum adică, să mănânc de pe folie? Nu, frate, dă-mi farfurie pe care s-o pot arunca după.

Nu pot uita cum era o adevărată tragedie când spărgeai o farfurie. Vai mie! Coșmar! Calvar! Și era doar o farfurie. Nu era vaza bunicii, nu era moștenire de familie, era o nenorocită de farfurie pe care puteai s-o înlocuiești oricând. Da` nu, că dacă nu se lăsa cu morală, tot degeaba. Prohodul farfuriei. Și altă tragedie când lăsai farfuriile nespălate peste noapte. Mă, tot eu le spăl. Dacă n-am chef să le spăl seara, o să le spăl dimineața. Nu cred că se strică farfuriile în chiuvetă. Nu vin cu instrucțiuni. A se spăla imediat după folosire. Poți să le speli când vrea mușchiul tău. Dar, altă tragedie. Altă bătaie de cap. Alți nervi mâncați degeaba.

Cred că de la asta mi se trage. Dacă n-ar fi existat tragedia spargerii și tragedia spălării, n-aș pregăti acum boicotul farfuriilor tradiționale. N-aș complota împotriva lor. N-aș arunca ocheade nerușinate seturilor de 100 de farfurii de unică folosință. Bine a zis ăla de-a zis că angoasele din copilărie te definesc ca adult.
Bună, sunt Camelia și sunt farfurofobă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Paștele cailor

Cine e boieru` Gică? Am dilema asta din copilărie, când se trezea Bucur: a luat examenele; boieru` Gică! sau: a câștigat la loto; boieru` Gică!
 Mă, toate chestiile bune i se întâmplau lu` boieru` ăsta. Și eu nu-l știam. Nu cred să fi venit vreodată pe la noi, că l-aș fi reperat. Trebuia să fie plin de el, cu atâtea realizări la activ.

Da` boier? Credeam că boierii au dispărut demult. Ei, cine știe, o fi dintr-o viță veche de boieri vechi, și i-a rămas porecla. Da` cine a mai auzit de-un boier pe care să-l cheme Gică? Ăsta-i nume de combinist, nu de granda. Mă rog, o fi avut săracul părinți bătuți în cap. Oricum ar fi fost, Gică ăsta e o dilemă. Încă-l mai amintește Bucur și parol că eu habar n-am cine-i. Dacă-l cunoaște cineva, să-mi trimită și mie o poză, să-l identific cumva.

Și unde și-a-nțărcat dracu` copiii? Ha? Asta o știe cineva? Tre` să fie drăguț puiul de drac. Ce poa` să fie nașpa? Vreau să văd pui de drac de-abia înțărcați. Toată lumea pomenește de locul ăla, da` nimeni nu spune drept: uite, dom`le, acolo și-a înțărcat dracu` copiii! Nu, te lasă să te chinui să dezlegi singur misterul, de parc-ar fi toți Agatha Christie.

Eu nu mă-ntreb și mai ales când s-a apucat tata de gătit. Că știu că Bucur e descurcăreț și știe să gătească de când era mititel. Eu vreau să știu când e Paștele Cailor. Dacă există Paște ortodox, Paște catolic, Paște evreiesc, de ce n-ar exista și Paștele Cailor? Vreau să știu data exactă, pentru că mi se pare discriminare pe față să nu se spună când e. Adică ce, caiii n-au sentimente? Nu au și ei dreptul să aibă o sărbătoare? Nici măcar nu vreau să știu deocamdată învierea cui o sărbătoresc ei, vreau să știu doar când. Asta mă roade. Știu eu că-n arhivele Vaticanului tre`să stea scris negru pe alb data, da` cine-mi face și mie hatârul și se interesează?

Pentru că am câteva promisiuni care vor fi împlinite la Paștele Cailor și vreau să mă pregătesc până atunci. Bine, mai am câteva care s-or împlini când mi-oi vedea ceafa, da` asta nu-i așa de greu. Puțin antrenament, și bună, ceafă! Pac! S-a-mplinit promisiunea. Cu Paștele e mai dificil, că tre`să vin cu probe concrete.

Mă-ntorc la calcule...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Happy pride

Iunie a fost declarată luna pride-ului de prin 2000. Și normal c-au adoptat-o și românii, că și ei e în rândul lumii. Nimic de comentat la faza asta. Ok, gay pride, hurray, paradă, activități, proiecte menite să facă legătura mai strânsă între ”membrii comunității”, d`astea. Și n-am nimic până în momentul în care nu se trezește cutare că vezi tu, lucrurile n-or să se schimbe niciodată dacă nu participă destui la cea paradă, că e momentul să ieșim în stradă și să arătăm că suntem, vrem, putem. Că fără implicare n-o să fie niciodată altfel, și comunitatea gay o să fie privită cu suspiciune și dezgust.

În primul rând eu nu simt că aparțin unei comunități. Nici măcar spirit de echipă n-am, darămite sentiment de apartenență. În al doilea rând, nu-mi place circul. Dacă vreau să văd clovni, mă duc la circ ca spectator, nu defilez pe stradă lângă ei.
Pentru că la noi s-a-ncercat introducerea unei parade liberale și nonconformiste, înainte de a educa vecinii și bunicile că diferența dintre tine și ei e doar o opțiune care nu-i afectează. Și s-a băgat imaginea violentă a travestitului bărbat, eventual de vârsta a doua, machiat strident și cu pene de Rio ca imagine definitorie pentru comunitate.
Cine-o să te ia în serios când arăți ca adus direct de pe centură? Cine-o să te creadă că ești capabil să iubești, să crești un copil sau să stai la coadă la pâine lângă el, când arăți ca o cocotă?

În loc să apară comunitatea în blugi și-n tricou pentru a stabili o dată pentru totdeauna că nu avem 3 capete și 6 mânuțe, că nu mâncăm copii vii și nu sprijinim pedofilia, că gay poate fi și persoana în rochie pe care n-ai bănui-o nici într-o mie de ani, și domnul la costum care-ți pledează cazul în instanță, se face tam-tam pe paradă haotică și grotescă.

Și pentru că sunt mulți care nu participă, ghici cine pică de vinovat pentru imaginea bizar creată.
Păi, scuză-mă, eu n-am nimic de-a face cu ce se prezintă pe sticlă. Imaginea care se prezintă e imaginea care se vinde. Și n-o să se vândă imaginea mea. O să se caute show și țipător. Și-atât timp cât asta o să dureze, n-o să mă vezi la nici un pride. Pentru că nu e mândrie să fiu exponat de muzeu, și nu e mândrie să-mi iau o cărămidă din neutralitate, și nu-i mândrie să fiu întrebată dacă mă transform noaptea în altă persoană doar pentru că nu-s hetero.
Mândrie e atunci când lumea mă apreciază înainte de a ști că-s gay; când nu mai contează ce fac în dormitor, contează cum gândesc în public; mândrie e când nu mi se lipește afișul în frunte și când imaginea mea nu se mai suprapune peste cea de can-can. Aia-i mândrie.
Și când parada va fi și mândria mea, atunci voi participa. Până atunci, pas.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Miercurea fără rost

Există-n Galați o intersecție care se cheamă Intersecția Fără Rost. Pentru că-i pusă acolo chiar fără nici un sens. Nu știi din ce parte vine mașina, tre`să te ferești de tir-ul care apare din stânga când te-aștepți să fie invers, ar trebui să se pună săgeți ca să-ți dai seama pe unde să mergi.

Cam așa e și miercurea. În mijlocul săptămânii lucrătoare, echidistantă față de week-end, da`o zi în care teoretic nu se-ntâmplă mai nimic. Pentru unii e zi de post, da` cui îi mai pasă de posturi? Mai e și miercurea aia, a cenușii, care ar salva cât de cât onoarea zilelor de miercuri, da`niciodată nu știu când e sau de ce o cheamă așa, deci tot fără rost e.

Pe bune, toate chestiile se întâmplă în restul zilelor. Prima zi din săptămână, marți sau vineri 13, joia-i anticameră la week-end, sâmbăta și duminica-s zile de leneveală, bunți și delilah, da` miercurea n-are nici o noimă. E și ea acolo, ca să nu zică că nu există, că-n rest nu face nimic productiv. O aștept să treacă, pentru că-i o piedică-n fața multașteptatului moment de relâche.

Nu pricep miercurea, și pace bună! Doar că azi, 6.06.2012, miercurea a căpătat subit sens. Și-a devenit cea mai așteptată zi a lunii. Cea mai dorită, cea mai sperată, cea mai minunată, concurând cu joi, ba chiar într-un fel și cu vineri. Pentru că da, ladies and gentlemen, azi, miercuri, în mod ciudat, după zvârcoleli și chinuieli, se dă salariul. Genialul, drăguțul, frumușelul de el. Și totul datorându-se acestei preaminunate zile de miercuri. Dacă miercurea asta n-ar fi existat, bye-bye salariu! Kaput bucurii și veselii, конец supraviețuire, țigări, mâncare nesănătoasă, dulci nimicuri; dacă miercurea asta n-ar fi existat, aș fi fost o persoană foarte nefericită.
Deci mulțumesc, miercuri, pentru că exiști în viața mea! Mulțumesc din tot sufletul meu de copil, cu toată puterea mea de adult salariat!


Pân` la următorul salariu, la bună vedere!

Noi în anul 2000

Coate julite și genunchi zdrențuiți. Dorința de a rupe coaja de pe ”rană”, tăieturile dezinfectate cu salivă, șosetele de praf. Pișcăturile de țânțari peste care făceai cruce adâncă, cu unghia, ca să nu te mai mănânce. Frunze acrișoare, mâncate fără teama c-ar putea fi iederă. Florile de mâna maicii domnului, sacrificate pentru c-aveau nectar dulce. La fel ca și alea de cătină. Pete de agude pe tricoul alb, de-abia îmbrăcat. Mustăți de-nghețată de ciocolată și ”nu primesc abon”. Gorgoaze cu sare, apă băută pe ascuns, că altfel erai în pericol de-a face pneumonie, orice pietricică care devenea comoară, nimicuri adunate-n pungi și uitate cu anii prin sertare, poze doar la premieri, aniversări sau concedii, aceeași pereche de teniși purtată până se rupea, haine de joacă strict despărțite de alea ”de oraș”, pământul scârțâind între dinți, pentru că fructele nu se spălau, se ștergeau doar de tricou, pistoale de polistiren și șotron desenat cu bucata de cărămidă.
Copilăria mea.

Nu spun că-s copil și nu adult. Îs un adult cu sclipiri de copilărie. Și nu-mi aduc aminte de asta doar de 1 iunie. O știu în fiecare zi. Când mă entuziasmez la ideea de adventure, când îmi iau un tricou care-mi place maxim, când mă-ntind după corcodușe încă necoapte, când povestesc, când nu-mi place să am febră, dar e bine pentru că ești alintat dacă ești bolnăvior; când mă prind că nu-nțeleg nimic din factură, dar o plătesc pentru că trebuie, când evit cuvântul ”responsabilitate”, când nu pot păstra supărarea pentru că prefer să râd de lucrurile serioase, când încă mai am nostalgia mersului descălțat prin iarbă.
În fiecare zi.

Deci nu voi spune ”la mulți ani copilului din tine”, pentru că ziua mea e în fiecare zi în care sunt eu. Și-n care creez amintirile, nu le retrăiesc doar în gând. Nu doar pe întâi ale lunii iunie.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

1 mai dilematic

De 1 mai lumea se duce la mare. În Vamă, c-așa-i tradiția. N-am fost niciodată. Niciodată n-am înțeles de ce trebuie să mă-ngrămădesc cu alți mulți inși pe-o plajă. Și nici de ce exact în ziua aia. Plaja-i acolo și pe 2 mai, ba chiar și-n iunie, și-n iulie-i mai cald, și-oricum ar fi tot mai mult îmi plac plajele mai puțin populate.

De 1 mai se fac ieșiri la iarbă verde și mici pe grătar. Și iarba verde și micii mi se par la fel de buni în oricare zi a anului. N-o să mă vezi cu pancarte împotriva 1 maiului organizat și exact la fel pentru restul lumii, dar nici pe tren în drum spre mare sau cărând dictai grătarul pentru un picnic obligatoriu.
Cică e ziua muncii, care se sărbătorește prin stat. Prin stat o cinstesc și eu. Cu toate că preferam să pice cu vreo două zile mai târziu. Da` nu știu de ce mi se pare impusă organizarea aia și vocile mirate care te-ntreabă: CUM? NU TE DUCI LA MARE DE 1 MAI? Păi, vezi că nu. E forțată alegoria. Și tocmai pentru că e musai să vezi marea în perioada asta, n-o s-o văd. Distracție forțată. Impusă. Nu, mersi.

De 1 mai îmi bubuie boxa în ureche, că e mare concert mare exact lângă mine. Populație care n-a plecat la grătar, da` care n-are nici chef să stea în casă. Pericol pentru țigările mele, că e magazinul exact lângă concert și mulțimea e tămâiată și anafurisită deja.Și tre` să mă strecor sau să găsesc altă consignație, că nu-i rost de liniște; ba chiar să-mi mut cuibul departe, departe de tot. Nu de alta, dar țin la urechile mele.

Și de-abia aștept să fie 2 mai, să treacă febrilația și anul ăsta, și să pot spune că mai e un an până la 1 mai următor. Ca orice altă sărbătoare, mă bagă-n ceață pentru că toți au planuri total previzibile și eu încă nu știu cu ce să mă-mbrac.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

DOOM BOOM

Mde, n-am făcut curățenie generală nici de Paștele ăsta. N-am vopsit ouă, n-am făcut nici un cozonac, n-am plămădit nici o pască. Pentru mine pasca e aia fără aluat, dar nu mă pricep să scriu rețete. Nici să le execut. Și de ce ar trebui, când am văzut ouă gata vopsite, de vânzare la magazin, plus cozonac, plus pască? Frumos ambalate, arătoase și gustoase, mai ales că nu trebuie să pierzi timp și nervi procreându-le tu. Preambalatele să trăiască! Și ăla de-a venit cu ideea, odată cu ele!

N-am mai avut nici dileme dogmatice, cu toate c-ar fi mers mână-n mână cu oul dogmatic. Posibil să le fi epuizat pe toate în anii anteriori; sau să mă fi lovit un val imens de jemenfoutism.

Problema e alta: de ce s-a ajuns la nicio și niciun? Pentru că n-am auzit totuși să fie întro și întrun. Vreo 16 ani am învățat că nu se scrie legat. Da, începând cu clasa I, și continuând cu ani de facultă, mai adunați, mai alipiți. Existau șanse destul de mari să pici bacul dacă scriai legat. Ore-ntregi de repetat: oricât de mult ți-ar plăcea bondage-ul, nici o nu se scrie legat! Și după tot acest chin, să vină cutare și să spună că, de fapt, vezi tu, nu-i chiar așa, ba chiar ești kind of stupid dacă le dezlegi? Impossibru!

Și ce mă râcâie cel mai tare e că a fost adoptat din prima, fără întrebări, fără urmă de melancolie. Că cică dacă e corect, e corect, să slăvim DOOM-ul până la capăt. Devorez o bucată de cozonac, arunc o privire critică spre ouăle mult prea roșii și hotărăsc că nici un Paște nu-i adevărat fără nici o salată de ouă și fără nici un cozonac, cât de mic. Chiar dacă e cumpărat. Și nici un DOOM n-are dreptate peste mine!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Nu mă pot decide

Ce poate fi mai frumos, mai înălțător, mai mirobolant și mai extaziant într-o zi de sâmbătă, păsărele ciripesc, soarele strălucește, les arbres sont en fleur, decât să te duci la muncă și să tratezi ca un agent devotat și plin de devotament pentru firma mamă?
Știu eu! Să nu te duci! Să lenevești leneș în pat până la o oră total indecentă, să stai cu picioarele pe pereți și cu gândurile total aiurea, plănuind o beție de seară. Week-end și seară. Când berea curge bine după tequilla și fumul de țigară ți-e veșmânt. Veșmânt, nu mormânt.

Și, după toate astea, să știi că urmează duminică. În care poți să lenevești mai tare decât cu o zi înainte. Să doarmă patul sub tine și să visezi la mai mult fum și la mai multă bere. Și să fie Floriile, sau Paștele. Pe alese. Sau amândouă. Ce tare e să fii orice, nepracticant. Ai parte de două runde de Florii și două runde de Paște. Cozonac, pască și ouă la dublu. Nu, nu mă cheamă Camelia. Mă cheamă Cami. Dar mă bucur de două runde de Florii. Și de pască din aia, fără aluat. C-așa e bună pasca. Altfel, ar fi cozonac cu brânză.

Să bem pentru asta!

Pân` la următoarele Florii transformate-n Paște, la bună vedere!

Ziua canibalilor

Azi e ziua în care, oficial, mâncăm alți oameni. Oficial, legal, fără mustrări de conștiință, fără remușcări, ba chiar cu zâmbetul pe buze. Azi e ziua-n care suntem, oficial, canibali. Suntem obișnuiți de mici cu asta, și nu mai pare ciudat că, pe 9 martie, mâncăm unul, doi, trei mucenici. Adică martiri. Adică oameni care au murit, odată, demult, în numele religiei. Adică, pe lângă faptul că mâncăm oameni, mai mâncăm și oameni vechi. Asta nu pică greu la stomac?

Bine, există antecedente. Că ăia care se duc pe la biserică sunt serviți nonșalant cu trupul și sângele Domnului. Îngrozită eram în copilărie că e posibil chiar să fie sânge-n cupa aia, și pâinea, de fapt, să fie carne. Terifiantă perspectivă. Și dup-aia venea dilema: la câtă lume e invitată, în atâția ani, cum de nu s-a terminat? Cât sânge putea să aibă, și cât corp ca să ajungă 2000 de ani? Oricum, tot a canibalism îmi sună.

Înțeleg să mănânci oameni. Pe bune. În situații extreme. Pentru supraviețuire. Cum am văzut eu c-au făcut ăia, în filmul ăla, în care pica avionul, și era frig, și mai mureau dintre ei, și ca să nu moară cu toții, mâncau și ei ce puteau. Da` câtă lume poate să ajungă în situația aia? Ăia erau nevoiți. Obligați. Prinși între a muri și a nu muri. Da` așa, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? BRRRR!

Și-așa că propun schimbarea denumirii: mucenicii să se cheme ”colăcei gustoși în formă de opt-uri cu miere și nucă pe deasupra” și împărtășania să fie prezentată drept ”vin și pâine aghezmuite”. Să schimbăm tradiția într-una cu nume comestibil! Să spunem STOP canibalismului ritualic!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Primul mărțișor

Acum ai de unde alege. Răbdare să ai, că mărțișoarele-s în cascade. Mai mici, mai mari, mai rotunde, mai brățări sau mai broșe, sunt cu duiumul. Neapărat cu roșu-alb lipit de ele, c-așa-i tradiția. Să fie roșu-alb, să știe și ăla care nu s-a uitat în calendar că a venit primăvara. Mărțișoarele nu-s dinamoviste. Nici măcar nu-s obligatorii. Îs opționale. Primăvara e obligatorie.

Ghioceii nu-s alb-roșii. Îs alb-verzi. Mi-au plăcut mereu ghioceii. Copii de primăvară, la fel ca tine.

Strângeam căpăcele de ghindă, conuri de brad, film de la aparat, presam flori, scotoceam după ață, mă disperam titirez prin casă, adunam tot într-un loc și-apoi mă linișteam. Câteva ore nu mă auzeai. Meșteream. Ține, taie, decupează, împletește, lipește; nu-i bine. Ia-o de la capăt. Ține, taie, decupează, împletește, lipește. Încă mai meșteresc cu vârful limbii scos afară; semn de concentrare maximă.

Ieșeau felicitări chinuite, mărțișoare puțin diforme, mai mult futuriste, ornate cu carioca și-nfrumusețate cu praf de glob pisat. Fardurile Doamnei Mame nu scăpau nici ele de micul geniu. Tot ce putea fi folosit era folosit; transformat în scopuri estetice. Cred că - intr-un fel sau altul - am pus bazele hand-made-ului autohton. Cu influențe grotesco-gotice, da` mai contează?

Și-apoi urma împărțirea mărțișoarelor. Erau doar pentru apropiați. Mama, bunica, bunica cealaltă. Restul primeau mărțișoare obișnuite, cumpărate de la magazin. Mi-era milă de restul, că aveau mărțișoare ca restul lumii, da` talentul meu nu putea fi risipit pe străini. Și mă-nfoiam mai ceva ca Peneș Curcanul - da, am crezut mult timp că Peneș chiar era curcan - când îmi împărțeam operele. Cu dispreț priveam mărțișoarele de bandă rulantă. N-aveau suflet, n-aveau suflu inspirativ, n-aveau pasiune.

Dup-aia am împlinit vreo 7 ani, și mi-a trecut mania meșteritului de mărțișoare. Au venit alte manii la rând. Și-alte primăveri. Și-acum îmi place să mă plimb printre tarabe cu mărțișoare. Să mă uit și să-mi fac arhiva de amintiri, de la un an la altul.

Pân` la următoarea primăvară, la bună vedere!

Azi, 13

Am vrut să scriu ceva interesant şi premonitoriu. Dar nu m-am putut hotărî.

De câteva zile încoace, e ziua mea. Da, la fel ca-n poveşti, ziua mea ţine mai multe zile, cu toate că nu cresc într-o zi cât alţii în şapte. Cresc în ritm normal şi unii ar spune că-ntr-un moment mă maturizez, şi-n altul redevin copil. Poate că-i aşa. Sau poate că-i metodă de autoconservare. Ca vampirii care dorm ziua, pentru a-şi păstra veşnic tinereţea. Şi amintirile. Şi eu dorm ziua. Asta nu mă face neapărat vampir. Cred.

Bucur spune că aşteaptă momentul în care să-mi vină mintea la cap. Nu ştiu exact care ar fi momentul ăla pentru el, dar am o vagă bănuială că ar presupune program de la 8 la 16, un cont de economii şi nopţi dormite, fără să priceapă că normalul lui nu se pupă cu al meu. Doamna Mamă oricum spune prea multe şi ştie că nu prea aud, deci sunt safe. Unii ar spune că-s cu capul. Alţii că-s rece. Fiecare după cum mă vede sau după cum vrea să mă vadă.

O singură oglindă am. Şi acolo mă văd cum sunt. În momentul ăla. În fiecare moment în parte.

Adun an după an. Oricum timpul e ciudat relativ pentru mine. Unele momente par atât de departe, altele le simt ca şi cum s-ar fi întâmplat acum o oră. Şi-mi place asta, chit că uneori poate fi de-a dreptul confuz.

Şi nu mă plâng. Bine, poate doar puţin şi poate doar uneori. Dar nu mă plâng pentru că ştiu că plânsul face riduri. Şi zâmbetele, dar prefer riduri zâmbăreţe. Şi fiecare moment magic îl păstrez aproape de mine; şi vampirii pot crede în magie, nu?

Şi n-am de gând să trec prin depresia vârstei. E prea târziu acum. Poate peste mulţi alţi ani; sau mai bine nu...

Pân' la următorul 13, la bună vedere!