Am realizat că am atins un nivel nou de masochism. Dacă am început din copilărie, cu faze din alea, când mă uitam câte o oră la o ciocolată și de-abia apoi o mâncam sau când jucam fripta doar ca să văd cât rezist la durere, acum ascult fără să mă oblige nimeni colinde. Ăsta e maximum de masochism!
Ieri a fost soare. Și m-am bucurat. Cred că mi-a apărut chiar și o urmă de zâmbet pe față. Până când am ieșit din casă. Cu telefonul într-o mână și cu o sacoșă-n cealaltă. Și-am alunecat, că mai întâi mi s-au dezghețat treptele și dup-aia s-au îmbrăcat sărbătorește-n polei. O folie fină de gheață, special pentru mine, surpriză totală, pentru că nu mă așteptam, toată viața mi s-a derulat în fața ochilor... Exagerez, evident, pentru că nu mi s-a derulat viața în fața ochilor, am vizualizat cum pic, iau o coloană de treaptă și rămân paralizată forever and ever. Și, în paralel, mă vedeam eu pe mine, cu țeasta frumos crăpată, roșu peste tot, ca de Crăciun și eu cu o sacoșă-n mână, care nici măcar nu era verde, să se sincronizeze cu momentul.
Așa că m-am ținut bine. De telefon, de ușă, de sacoșă, și-am aterizat în picioare. Anii de antrenament în autobuz, fără să mă țin de bară, n-au fost degeaba!
Nu m-am făcut zob, chisăliță, scrob. În schimb mi-a luat un sfert de oră să ajung în bucătărie, c-am mers cu grijă. Mai că-mi venea să merg în patru labe, să fiu sigură că nici un picior nu face CRACK! și eu nu sunt nevoită să-mi iau medical.
Dar sunt masochistă-n continuare, pentru c-am revăzut scena over and over again, cu variațiuni pe aceeași temă.
Și-mi port masochismul ca o medalie, și inventez noi metode de aprofundare a subiectului și cred c-o să scriu și-un tratat pe tema asta. Cândva. Pentru că sunt și zeul procrastinării.
Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu