Ani de studenţie - ep. 4

Pentru că mie mi-a plăcut Clujul teribil, cu toate gazdele, căutările de chirie şi inventatul de reţete posibil, mai sunt câteva chestii pe care trebuie să le povestesc, pentru a întregi imaginea de gălăţean printre străini.

Şi voi pomeni doar fugitiv despre cum, în căutarea unui loc de muncă, am aflat că nici măcar în bar nu poţi lucra dacă nu ştii maghiară pentru că, de, majoritatea clienţilor nu ştiau română, iar cei care ştiau, tot în maghiară te rugau să le schimbi scrumiera; despre cum secretarele de Cluj n-au nici în clin nici în mânecă cu secretarele de Galaţi, pentru că ele chiar nu ţipă dacă vrei o amărâtă de adeverinţă, în schimb respectă cu religiozitate programul afişat pompos pe uşă; cum puteai să fii bursier chiar cu o medie de la 7 în sus, pentru că erau multe burse, şi-o bursă de Cluj echivala cu vreo 3 în oraşul de origine; cum profesorii chiar erau profesori, adică nu prea aveai ce le reproşa, şi chiar trebuia să ajungi şi la cursuri, şi la seminarii, altminteri bye bye examen; despre cum stăteam "la tiră" în autobuz sau în tramvai, şi-am învăţat să capsez biletul finuţ, altfel încât să fie folosit de mai multe ori, dacă îl udam apoi şi-l puneam la presat în Larousse-ul cărat tocmai din biblioteca proprie; cum am zis să mergem şi noi la slujba de Paşti, şi-am ales o biserică veche, faină, catolică, şi-am sesizat de-abia dup-aia că moldoveanul nu pricepe maghiară, şi de-abia dacă am prins vreo 2 fraze în latină, dar tot la slujbă se numea că am fost, în timp ce România juca nu'ş ce meci cu Olanda, şi evident că a pierdut; despre supa de creveţi la pliculeţ, care era cu atât mai delicioasă cu cât conţinea nişte paste uriaşe, lungi de-ţi oboseau plămânii tot persistând în ambiţia de a nu le scurta; despre cum "a capsa" în Cluj n-avea nici o legătură cu biletul, şi toţi râdeau de se prăpădeau când explicam serioasă cum e să capsezi finuţ; cum toţi ardelenii colegi de facultate nu pricepeau mare lucru din ce ziceam, pentru că se pare că vorbeam prea repede, dar mai zi, că vorbeşti aşa frumos, şi aşa de moldoveneşte, nu contează că nu pricep o boabă, zi mai departe, că e aşa de fain, tu...

Din cauză de bilet ni s-a tras o sperietură maximă, că n-aveam bilet în autobuz, şi-au venit doi gealaţi de-şi ziceau controlori, şi ne-au dus la capăt de linie, şi-au zis că vor chema poliţia dacă nu arătăm buletinele, şi dacă venim cu 400 de mii până în ora 4, scăpăm uşor, mai uşor decât dacă trece de ora 4 şi trebuie să plătim 800, că expiră nu'ş ce termen şi până la urmă a trebuit să arătăm buletinele şi să alergăm prin tot marele oraş să facem rost de bani să acoperim amenda. Şi noroc de proprietar - ăla fain, numero 1 - de la care am împrumutat şi căruia i s-a făcut milă de feţele noastre lungi, albe şi speriate şi care ne-a trimis colet până la gealaţi, să le plătim şi să ne lase în pace. De-atunci n-am mai luat never ever autobuz fără bilet, da' la tiră tot am stat, că gălăţeanu' vrea adrenalină, şi ce adrenalină mai mare decât să compostezi în ultimul moment şi-apoi să zâmbeşti angelic la angajatul statului?

Şi când a fost vorba de petrecere mare, cu ocazia zilei Finlandei, şi-am fost la ditai dineul, şi-am văzut că doar moldovenii se sfiau să se serveacă, şi chiar când ne-am servit am luat o măslină şi-o fondantă, că aşa am învăţat că e politicos, şi pe bune dacă politeţea excesivă nu strică, pentru că toţi băgau grupa mare, numai noi stăteam preţios, cu farfuria semi goală. Şi când ne-am prins cum stă treaba, termitele deja goliseră tot...

Şi-am mai râs pe burtă, că-n cartierul în care am stat în al doilea an era scris aşa, ca o avertizare, "Gârbău sharks", şi toată lumea ne punea în gardă că Mânăşturul e plin de băieţi de cartier, şi e periculos, şi sunt răi băieţii de acolo, şi-n primă faza chiar am crezut. Până am văzut că "rău de Mânăştur" însemna că stau la scara blocului, mănâncă probabil seminţe, cel mai des pufuleţi şi-mpart o sticlă de apă minerală. Şi până să se ia de tine cu o replică oareşcare, ai trecut demult de ei, te-ai îndepărtat chiar binişor, şi cea mai rea şi mai periculoasă replică pe care am auzit-o a fost "semeni cu Heidi". Şi dacă asta înseamnă rău şi băiat de cartier, păi vreau să trăiesc toată viaţa printre băieţi de cartier de Cluj; pentru că nu se compară cu ce ştiu din oraşul natal. Şi n-am avut nici o problemă să merg la 12 din noapte pe jos, prin "cartier", cu toate că dacă încerci asta acasă, există posibilitatea, probabilitatea şi certitudinea să te trezeşti violată de 3 ori pe noapte, în trei locuri diferite.

Cu lăbuţa pe inimă trebuie să recunosc că m-am întors cu vreo 10 kile în minus, fără accent de Cluj, cu o droaie de frânturi de amintiri, şi că ăi câţiva ani chiar au fost "de studenţie". Cu învăţat cu cana de cafea până târziu în noapte, trecut pe ceai când simţeam că mă apucă inima, tremurat pentru examen, başca toate chestiile "casnice" de care acasă mă durea în n-are importanţă. Şi poate pentru alţii pare insignifiant sau exagerat, dar pe bune că nu se compară estul cu vestul, şi dacă ar trebui să recomand o facultate aş recomda Clujul, şi clar pentru majoritate nu e interesant ce-a făcut Camelia când a fost plecată hăt, departe, la 14 ore distanţă pe tren, dar alea 14 ore repetate de câteva ori pe an şi timpul dintre ele au mai construit o bucăţică din azi. Din mine.

Ani de studenţie - ep. 3

Se porneşte de la premiza că, dacă nu-ţi găseşti un loc de muncă pe perioada studenţiei, nu prea ai viaţă. Adică da, mama şi tata trimit puilor studioşi bani de chirie, întreţinere, başca vreo două pâini cu care să-şi potolească foamea, pentru că, de, învăţatul e o activitate solicitantă, care te face să vezi negru în faţa ochilor dacă n-ai combustibil. Dar ce te faci cu restul chestiilor? Combustibil de pipă, o bere rece după ce te întorci cu capul duduind de declinări în finlandeză şi transcriere fonetică în română, bilet de autobuz, ciocolată să nu-ţi scadă glicemia, pingele la pantofi pentru că n-ai avut bani de bilet, o ieşire la ceas de seară, că Cluju'i mare, şi frumos, şi să tot trăieşti, că tentaţii găseşti la tot pasul...

Pentru locuri de muncă, se ia - ghici ce - tot Piaţa, şi se caută. Şi se citeşte la lupă Piaţa aia, că după câteva ore de dat pagină după pagină, arăta rufoasă, şi jerpelită, şi terminată, de parcă trecuse prin două războaie, şi locuri de muncă, canci! Că trebuie să ai experienţă, că trebuie să ştii maghiară, că trebuie să ai permis de conducere, că trebuie să ştii maghiară şi, dacă nu ştii maghiară, măcar germană, şi de unde să ştie maghiară sau germană gălăţeanul, hrănit 12 ani cu engleză şi franceză, şi cu diplomă de predare la grădiniţe în franceză, şi ce să presteze în Cluj, când clujenii nu vor să audă de franceză, şi engleză ştiu din faşă? Nici măcar secretară nu puteam fi, că trebuia să ştiu să spun mai mult de fekete forkos şi ighen, şi cu toate că mai ştiam eu şi nem tu dom şi nem szobot, tot nu mă făceau să par a putea duce o conversaţie minimalistă. Aşa că bye bye job în Cluj, şi stai, Camelia, şi sparge-ţi creierii ce-ai putea face să faci bani, să poţi să-ţi iei o bere fără să suspini că e întreţinerea pe luna viitoare, şi fără să te gândeşti că, dacă iei şi ciocolată s-a dus pe apa sâmbetei lumina pe luna următoare...

Da, ca să n-o mai lungesc, n-am găsit nici loc de muncă, nici modalităţi de-a face bani, în schimb am învăţat să gătesc dumnezeieşte. Nu mă laud, nici nu pot oferi mostră spre degustare, pentru că după ce-am plecat din Cluj, nu m-am mai atins de oale decât pentru a le da mai încolo, şi nici de aragaz decât pentru a face cafeaua de dimineaţă.

Dar în Cluj am gătit pe rupte.
Se deschidea frigiderul, din care se auzea îndepărtat ecoul. Era atât de gol că, la un moment dat, am decis că nu mai merită să stea în priză şi l-am transformat în dulap. Acolo tronau fericite cele vreo zece borcane de gem, trimise cu grijă părintească de acasă, din care vreo 7 au ajuns intacte înapoi, nu de alta, dar ajunsesem să visez noaptea gem; dacă voiai să mă torturezi, îmi propuneai sadic o felie de pâine cu gem. Lângă borcanele de gem, stăteau cuminţi alea de zacuscă, pentru că maică-mea n-a vrut să priceapă nici în ruptul capului că mie nu-mi place zacusca, şi-n fiecare colet strecura şi câte o porţie de zacuscă.
Mai găseai în dulapul-frigider şi borcane goale, spălate şi pregătite pentru ramburs Galaţi pentru că mama, ca toate mamele, avea un cult pentru borcanele cu filet, pe care să le umple în fiecare toamnă cu tot felul de chestii pe care le pun femeile pentru iarnă. Deci, trebuiau păstrate cu sfinţenie.

Revenind la ecou. Eu mă uitam la cât e de gol, el se uita cu toată goliciunea lui la mine, plescăiam nemulţumită, şi rămâneam uimită că, la televizor vedeai frigiderul plin prin filme, cu tot felul de chestii, de la ouă la ketchup şi, tot în filme, ăla se mulţumea cu o cutie de suc de roşii, pe care îl amesteca în vodkă. Mă cam punea pe gânduri chestia asta, dar cică viaţa de student aşa trebuie să fie, aşa că plescăială plăcută în continuare, şi mută-te strategic la dulap, unde mă aşteptau fericite toate minunăţiile pe care le puteam găti:
Orez. Frate, am mâncat orez simplu, orez gătit cu delikat, orez cu cubuleţe de soia, orez cu ketchup, orez garnisit cu frunzuliţe de pătrunjel, orez mai lung, orez mai "gras", orez d'ăla de nu se lipeşte, orez cu şniţele de soia, orez cu roşii, orez cu furculiţa, orez cu lingura, orez, orez, orez.
Paste. Cu brânză, cu cubuleţe de soia, cu caşcaval - când venea coletu' cu trenu' -, paste cu sos (cu nenumărate feluri de sos, pe care le-am inventat şi perfecţionat în timp), paste cu sos cu mentă, cu sos cu măsline, cu sos cu busuioc, paste cu condiment d'ăla şmecher, paste cu orez n-am încercat, ce-i drept, dar nu mai aveam mult.
Cartofi prăjiţi, câte un kil pe seară. Tăiaţi subţiri, să crape papilele gustative, crocanţi şi rumeiori, cu muştar, şi ketchup, şi maioneză, şi condiment, şi puşi în castron mare, în faţa unui film delicios, şi dă-i cu filmul, şi dă-i cu cartoful, şi dă-i că se termina kilul şi mie tot foame mi-era, da' nu conta, că deja nu mai aveai ce prăji, şi piaţa era închisă şi blestemă-ţi zilele că n-ai luat mai mulţi, şi oricum n-aveai cum să cumperi mai mulţi, că-s scumpi cartofii, şi tre' să mănânci şi mâine.
Şi supe, şi gogoşi, şi mai pune şi de-o invenţie, şi cumpără şi două ouă din piaţă, că n-ai cum să cumperi mai multe, că tre' să iei şi brânză, şi ia brânză la felie, că femeile-s bune, şi dau şi-n cantităţi mici, şi ia şi masa în oraş, o gogoaşă garnisită cu ciocolată albă, cum numai lângă piaţa mare se făceau, şi nu te uita la gogoşile înfuriate, că alea n-au ciocolată, şi fă din mânuţă vitrinelor pline cu chestii delicioase la care n-ai acces că trebuie să plăteşti mâine apa şi cablul, şi du-te şi mai fă o porţie de paste, că dacă ţi-e foame mănânci orice.

Şi, cel mai important, nu arăta că ţi-e foame, că ai obrazul mai subţire decât stomacul, şi dacă te serveşte cineva cu ceva, refuză măcar de două ori, că nu eşti nici nehalită nici ruptă de foame, şi ai o prestanţă şi-o reputaţie de apărat. Iar când se discută despre mâncare, nu întoarce capul, ţine-l sus, că nu interesează pe nimeni cura ta cu orez, şi dă mult mai bine să fii tu cu capul sus, decât să ai stomacul plin o seară-ntreagă.

Cât despre mofturi, da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că, atunci când aveam poftă nesăbuită de-o bere, dădeam naibii mâncarea aia bună, şi mai luam un kil de cartofi, doar ca să nu salivez văzând cât de rece şi bună e; şi, oricât de multe gogoşi aş fi mâncat, combustibilul de pipă a fost sfânt, şi n-am renunţat la el nici în ruptul capului.

Să ne-nţelegem că nu mă plâng. Cum mi-am aşternut, aşa am dormit, şi nu m-a trimis nimeni să fac foame, şi am ştiu de la bun început c-o să fie greu, da' dacă ştiam cât de greu, puneam frumuşel mâna şi-nvăţam maghiară în ultimul an de liceu. Da' dă-i omului mintea de apoi...

Realitatea e că nici acum, după mulţi, mulţi ani, nu mănânc nici orez, nici paste, iar când vine vorba de mofturi mi le satisfac pe toate pentru că-n Galaţi, în patria mamă, banii se fac, nu îi aştept să vină cu coletul.

Ani de studenţie - ep.2

Da, am scăpat cu viaţă din gazdă. Dusă a fost Madam Alexa, şi frumosul Gheorgheni - prin care n-am mai trecut deloc în următorii ani de stat în Cluj, nu de alta da' erau prea multe amintiri în doar 7 zile - şi zilele de gazdă şi tocat nervii la milimetru. Şi da, am intrat frumos la facultate, şi nu'ş cum mi-a venit geniala, măreaţa şi de dureri de cap dătătoarea idee de a face finlandeză, dar asta e deja altă poveste...

Şi-am zis că nu-mi trebuie nici gazdă, nici cămin, că la cămin exista posibilitatea, probabilitatea şi ghinionul de a nimeri cu ţâşpe inşi în cameră, aşa că vreau, vreau şi vreau casă cu chirie, o cutie de chibrituri, orice, numai să nu fie foarte la marginea oraşului. Şi-n primul an nu ştiu cum s-a făcut că am găsit din prima şi chirie şi proprietar fain, şi nu tu probleme - în afară de cele câteva cu vecinii la care n-am găsit nici în ruptul capului un letcon. Am căutat un letcon de-am înnebunit, am trecut peste ce-i ăla letcon, da' ce să facă o fată cu letconul, da' de unde crezi tu, d'şoară că aş avea eu letcon, că dacă am ceva de reparat duc la atelier, da' vezi tu că eu aveam de lipit doar un nenorocit de încărcător, şi la ăla vreo două fire, şi-unde mă duc eu cu încărcătorul la meseriaş, că şi ăla mi-ar fi râs în faţă, noroc că până la urmă şi-a făcut cineva milă şi pomană, şi mi-a împrumutat multdoritul şi multpreavisatul letcon, şi mi-am lipit încărcătorul cu letcon de Cluj şi cositor trimis de tata, hăt, de la Galaţi, cu primul colet care conţinea, pe lângă cositor, niscai mâncare, vreo 5 cărţi şi câteva bonuri pentru bunăstarea stomacală a puiului studios.

Rămânând tot în sfera imobiliară, episodul doi e despre cum să nu găseşti chirie în Cluj, în anul doi de facultate, cu vreo lună înainte de a începe cursurile, când toate apartamentele sunt deja arvunite încă din iulie, nu în septembrie cum şi-a făcut Camelia plan că va găsi şi bun, şi ieftin, şi fără prea mare garanţie, lăsată de-a lungul verii.

Pentru că în cel mai ghinionistic mod cu putinţă, cuibuşorul de anul 1 a fost vândut, şi ne-am trezit cu fundu'n stradă şi cu perspective de chirie zero. Pe bune că în perioada aia am avut coşmaruri cu o Madam Alexa zâmbind sadic în timp ce stătea cu apometrul într-o mână şi cu fierul de călcat în alta, ţinând între dinţi o pancartă cu "bine aţi venit înapoi!". Şi recunosc, cu lăbuţa dusă ruşinos la inimă, că am avut o tentativă de a trece din nou în gazdă, nu la ea, ci la fiica ei cu vreo 30 de ani mai tânără, şi cu 30 de ani mai psihopată. Am cunoscut-o, şi-am stat la o cafea cu ea, până să ne prindem că, de fapt, ea-şi dorea mai mult decât banii pentru găzduire o domnişoară de companie, cu care să bea dimineaţa - la ora 7!!! - cafeaua, cu care să se uite de la ora 6 seara la televizor şi să comenteze ultimele ştiri despre vedete, politicieni şi economie mondială. Aşa c-am fugit - şi eu, şi Mab, colega gălăţeană de suferinţă prin toate etapele studenţiei, şi nu numai (ţin s-o salut pe această cale, nu de alta, da' n-am mai văzut-o de ieri) - cât ne-au ţinut picioarele, pentru că deja aveam program pregătit la minut, şi căpcăuna poate ne şi mânca dacă săream vreo etapă a fabulosului program de intrare în lumea bună a Clujului. Ca să fie totul complet, am avut o viziune macabră. Una în care mă îmbrăca în rochiţă roz cu volănaşe şi mă punea să fac balet. Aşa că fugi, Camelia, fugi...

Iată-ne deci în mijlocul Clujul, trecute deja în anul doi, cu perspective îmbucurătoare de studenţi eminenţi, cu orarul pe semestrul următor notat frumuşel într-o oareşcare agendă, dar fără loc de stat, fără pat pe care să ne odihnim ştiinţa şi fără dulap în care să ne depozităm cursurile.

Se ia frumuşel marţea Piaţa - ziarul meu de suflet, pentru că găseai acolo şi apartamente, şi locuri de muncă, şi animale de companie, şi orice - la ora 9, când apărea caldă şi cu cerneala încă umedă, se ia şi-un pix, se pregăteşte telefonul pentru tastat excesiv şi, cu cafeaua în fapt, se începe vânătoarea de chirii. Apartamente cu o cameră, sub 100 (o sută) de euro, de preferat nici la gară, nici după liniile de tren undeva aproape de ieşirea din Cluj.

Şi-am găsit, frate, camera perfectă. Undeva, la mansardă, frumos, curat, ca-n sânul lui Avraam, cu un bunicuţ ca pâinea lui Dumnezeu pe post de proprietar, şi-a doua zi, când să ducem banii şi primele bocceluţe de studenţi fără acoperiş deasupra capului, apare ea, căţeaua cu dinţii de oţel, nevasta moşului, pe care cu o zi în urmă cred că a închis-o în pivniţă pentru a nu speria potenţialii chiriaşi. Când am văzut replica perfectă a lu' Madam Alexa 1 şi a lu' Madam Alexa junior, viitoarea posibilă proprietăreasă, 2 în 1, ca şampoanele cu balsam, am dat din colţ în colţ şi ne-am transformat în Road Runner, şi-am trecut la planul number 2, planul de rezervă.

Se iau multe coli albe, se rup în patru, şi se scrie citeţ, eventual cu o floricică în colţul drept, că şi anume noi căutăm chirie; oferim 100 de euro şi numărul de contact.
Se iau bileţele şi se lipesc manual, cu scotch, la avizierul fiecărui bloc care-ţi iese în cale.
Se caută şeful de scară, căruia i se prezintă o poveste lacrimogenă, despre cum am căutat, am căutat şi n-am găsit loc de stat, şi nu cumva cunoaşte el, atotputernicul şef de scară, vreun apartament liber pe aproape, vreun cuplu plecat în ţări străine sau pur şi simplu doritori de dat spre chirie un apartament mic micuţ, care nu trebuie să fie nici Neckermann, nici cu pretenţii, doar să aibă pat, aragaz şi şifonier, başca apă curentă... Lumină? Dacă se poate... Frigider? Nu, că nu mâncăm mult. Dacă e, de bine; dacă nu, nu avem pretenţii. Televizor? Nuuu, că îl cărăm de la Galaţi. Gresie, faianţă? Mmmm, nu. Cădiţă de duş să aibă şi să meargă trasă apa la baie. V-am zis că nu avem mari pretenţii. Bine, dacă ar avea geamuri şi uşă, ar fi perfect. Nu, d'şoară, nu ştiu pe nimeni cu apartament cu o cameră, dar e un apartament cu 3 camere la etajul 6. Cât vrea? O nimica toată! 350 de euro... Da' merită. Măcar să-l vedeţi, că nu costă, şi clar o să vă placă. Dă în marşarier, Camelia, şi pleacă, cu Mab cu tot, că 350 de euro e cât vreţi voi să daţi pe 3 luni şi-ncă jumătate, trebuie să vă amanetaţi dacă vreţi Neckermann, şi divinitatea vă e martor că voi nu vreţi decât uşă şi geamuri...

Da, e un apartament, da' de ce vreţi să-nchiriaţi? A, sunteţi studente... Şi de unde aveţi voi bani? Aha, staţi pe spinarea părinţilor... Şi nu munciţi? Păi, de unde ştiu eu c-o să plătiţi chiria, că studenţii vin şi pleacă, şi mulţi mi-au tras ţeapă de-a lungul anilor. Da, ştiu că am scris că închiriez şi la studenţi, da' voi sunteţi fete, eu voiam băieţi, că-s mai curaţi şi mai cuminţi. Şi cu fetele e problemă, că vin cu tot felul de hăndrălăi şi fac scandal pe scară şi-mi scoală vecinii în cap. Da, am mai auzit placa cum că sunteţi cuminţi, şi nu aduceţi băieţi; am fumat-o demult. Să vă vedeţi cu sacii-n car, şi-apoi faceţi bordel din casa mea. Da, voiam să închiriez cu 75 de euro, da' nici nu se pune problema să închiriez la stundente, şi mai ales la fete, şi da, am şi cablu, şi televizor, şi pat, şi frigider, ba chiar şi maşină de spălat am cumpărat în rate vara trecută, dar nu, nici n-o să vă apropiaţi de ea, pentru că nu închiriez la fete şi pace bună. Şi nu, nu ştiu pe nimeni care ar mai închiria, cu toate că ar fi vecinul de la, da' nu vă spun de unde, că vă duceţi pe capul omului, şi sigur nu vrea nici el pacoste de fete pe cap, aşa că duceţi-vă cu domnul, şi nu mai încercaţi să păcăliţi oameni cinstiţi. Că vă ştiu eu pe voi, fetele... Toate sunteţi la fel... La revedere!

Da, închiriez, da' exclus agenţii. Şi voi păreţi a fi de la agenţie... Nu sunteţi? Păi sunteţi prea la 4 ace ca să fiţi studente. Şi sunteţi şi date şi cu parfum. Clar sunteţi de la agenţie. Nu închiriez prin agenţie, să fie clar. Că dacă vă spun da, mâine veniţi cu contractul şi trebuie să vă dau nu'ş cât comision, nu, mulţumesc! Şi nu mai umblaţi cu cioara vopsită, că vă miros de la o poştă că sunteţi agenţie, nu studente. Sau poate că sunteţi studente, da' tot pentru agenţie munciţi!

Cred c-am văzut zeci de apartamente, am ascultat zeci de discursuri, mi-au ieşit fire de păr alb de câtă paranoia pe pâine am înghiţit. Şi, ca să n-o mai lungesc, până la urmă tot Piaţa a fost aia sfântă, de-am găsit un apartament şi n-am făcut studenţia fără acoperiş deasupra capului. Şi-am avut frumuşel şi mutaţie, şi n-am venit cu hăndrălăii la uşă, şi nici n-am făcut baieram după baieram, şi-am plătit şi-ntreţinere, şi lumină, şi cablu.

Mă opresc aici, pentru că deja intru în episodul 3, şi ăla trebuie să fie cald, şi proaspăt, şi posibil mâine. Până atunci, spor la chirii celor care-şi caută; cei care aveţi deja, afişaţi un zâmbet larg pe faţă, nu de alta, da' e mai greu decât muncile lui Hercule să dai peste apartamentul ăla, care să te primească şi pe care să-l capeţi fără prea multe bătăi de cap. Camelia şi Mab ştiu...

Titlul care l-am ales

Finlandezii au un mod special de a spune dacă sunt undeva, dacă se duc undeva, sau dacă vin de undeva. Totul se realizează cu ajutorul terminaţiilor. -ssä, -sta, -in (-an), întrebările missä, mistä, mihin şi ai terminat toată povestea legată de locaţie. Dacă le înveţi atunci când trebuie, nu mai ai absolut nici o problemă legată de orientarea în spaţiu. N-ai nevoie să alegi între prepoziţii, să te gândeşti ce caz foloseşti pentru fiecare substantiv în parte (reluăm, doar când e vorba despre locaţii), nu există nici un pericol să te încurci între unde eşti şi unde te duci. Dar ăştia sunt finlandezii. Vorbim despre o gramatică atât de avansată încât nu face diferenţa dintre "el" şi "ea", ambii fiind definiţi simplu "hän". Fără discriminări de gen, fără complicaţii.

Evident că nu vreau să fac teoria gramaticii finlandeze. Departe de mine gândul, cu toate că mi-a plăcut teribil. Nu, azi vom vorbi despre o exprimarea forţată a anumitor chestii în limba română. Da, nu e finlandeză, o înveţi de când bolboroseşti ceva nedefinit tradus drept cuvinte de către mândrii părinţi, ba chiar o mai înveţi şi la şcoală. Există şi nefericiţi care se procopsesc cu ea şi la facultate, dar asta deja e altă poveste. Deci, discutăm despre chestii care mă zgârie pe timpan, care-mi fac neuronul gramatical să se burzuluiască, pe care nu le pricep nici să mă tai cu lama, gravându-mi-le pe piele.

1. "la" - în aparenţă, o prepoziţie simplă, pacifistă, nefioroasă. Îmi e simpatică. Până când aud: "Mă duc sâmbătă LA Moldova." Moldova nefiind altceva decât ţara prietenă şi vecină. La fel cum spui "mă duc LA ţară", "mă duc LA film", "mă duc LA şcoală". Păi, dacă am ajuns să ne ducem LA Moldova, putem să ne ducem şi la Spania, la Italia şi la Japonia, nu? N-am eu o manie foarte mare pe gramatică, nu mi-a plăcut, am răsuflat mai mult decât uşurată când am scăpat de ea, dar acest "la Moldova" mă sâcâie. Văd negru în faţa ochilor, aproape că-l regret pe Pruteanu. Şi Pruteanu mi-a fost tare antipatic, dar măcar ştia să vorbească; chit că era extremist. Măcar el nu s-a dus LA rai sau LA iad, ci ÎN rai sau ÎN iad...

2. "Fata care am văzut-o" - mi se strepezesc dinţii când aud asta. Primul gând care-mi vine în minte e "cine a furat pe-ul? cine l-a înghiţit, sechestrat, mestecat?" Vreau "pe"-ul înapoi. N-are decât două litere, e mic şi speriat, tracasat pentru că tot mai multe persoane se decid să-l mazilească. Nu-mi pot imagina cum s-a ajuns la concluzia că "pe"-ul nu mai e util. Ne grăbim chiar atât de tare încât suntem în stare să sacrificăm 2 litere pentru o bucăţică de secundă în plus? Şi mă stresează teribil că inovaţia a venit de undeva, de la bucureşteni, care fac haz că noi, moldovenii, nu vorbim corect. Da, schimbăm litere, nu mâncăm prepoziţii...

3. Ultima noutate în materie de limbă (nu are legătură cu greşelile gramaticale, dar m-a intoxicat)sună în felul următor: "Şi-a luat perie de 2 milioane. Eşti prost?" "Am stat două ore la coadă, eşti prost?" "S-au apucat să muncească la 6 dimineaţa, când eu dormeam; eşti prost?"
Pornind de la premiza că nu-ţi verşi of-ul unei persoane proaste, că nu stai de vorbă cu persoane proaste, că n-ai nici cea mai mică intenţie de a jigni persoana cu care stai de vorbă, care e rostul lui "eşti prost?"
Da, ştiu, se pare că întăreşte indignarea cu care povesteşti ceva, amplifică efectul dramei, dar totuşi... Mai avem puţin şi o să ajungem să înlocuim "prost" cu cretin, dobitoc, idiot. Lista poate continua pentru că se pare că nu eşti nici trendy nici cool dacă nu vii cu inovaţii care să frapeze, care să te scoată din anonimat pe tine, cel care ai învăţat din copilărie că nu faci un om prost pe faţă decât dacă merită, nu pentru că vrei tu să fii "cel mai tare din parcare".

Evident că asta nu e tot. Dar n-are nici un rost să fac teoria firului de păr. Astea mă stresează cel mai tare, mă chinuie zi de zi, mă lovesc drept în moalele capului. Deja nu mai facem un nou dicţionar, ci o nouă gramatică, o nouă limbă, o nouă civilizaţie. S-ar putea să nu ne mai înţelegem între noi, pentru că totul se schimbă repede, fără să ţi se dea şi foaia cu traducerea.

Îmi iau o pauză, mă duc la Grecia pe plajă cu fata care am cunoscut-o demult, nu dau nici un ban şi mă simt bine; eşti prost?