Ani de studenţie - ep. 4

Pentru că mie mi-a plăcut Clujul teribil, cu toate gazdele, căutările de chirie şi inventatul de reţete posibil, mai sunt câteva chestii pe care trebuie să le povestesc, pentru a întregi imaginea de gălăţean printre străini.

Şi voi pomeni doar fugitiv despre cum, în căutarea unui loc de muncă, am aflat că nici măcar în bar nu poţi lucra dacă nu ştii maghiară pentru că, de, majoritatea clienţilor nu ştiau română, iar cei care ştiau, tot în maghiară te rugau să le schimbi scrumiera; despre cum secretarele de Cluj n-au nici în clin nici în mânecă cu secretarele de Galaţi, pentru că ele chiar nu ţipă dacă vrei o amărâtă de adeverinţă, în schimb respectă cu religiozitate programul afişat pompos pe uşă; cum puteai să fii bursier chiar cu o medie de la 7 în sus, pentru că erau multe burse, şi-o bursă de Cluj echivala cu vreo 3 în oraşul de origine; cum profesorii chiar erau profesori, adică nu prea aveai ce le reproşa, şi chiar trebuia să ajungi şi la cursuri, şi la seminarii, altminteri bye bye examen; despre cum stăteam "la tiră" în autobuz sau în tramvai, şi-am învăţat să capsez biletul finuţ, altfel încât să fie folosit de mai multe ori, dacă îl udam apoi şi-l puneam la presat în Larousse-ul cărat tocmai din biblioteca proprie; cum am zis să mergem şi noi la slujba de Paşti, şi-am ales o biserică veche, faină, catolică, şi-am sesizat de-abia dup-aia că moldoveanul nu pricepe maghiară, şi de-abia dacă am prins vreo 2 fraze în latină, dar tot la slujbă se numea că am fost, în timp ce România juca nu'ş ce meci cu Olanda, şi evident că a pierdut; despre supa de creveţi la pliculeţ, care era cu atât mai delicioasă cu cât conţinea nişte paste uriaşe, lungi de-ţi oboseau plămânii tot persistând în ambiţia de a nu le scurta; despre cum "a capsa" în Cluj n-avea nici o legătură cu biletul, şi toţi râdeau de se prăpădeau când explicam serioasă cum e să capsezi finuţ; cum toţi ardelenii colegi de facultate nu pricepeau mare lucru din ce ziceam, pentru că se pare că vorbeam prea repede, dar mai zi, că vorbeşti aşa frumos, şi aşa de moldoveneşte, nu contează că nu pricep o boabă, zi mai departe, că e aşa de fain, tu...

Din cauză de bilet ni s-a tras o sperietură maximă, că n-aveam bilet în autobuz, şi-au venit doi gealaţi de-şi ziceau controlori, şi ne-au dus la capăt de linie, şi-au zis că vor chema poliţia dacă nu arătăm buletinele, şi dacă venim cu 400 de mii până în ora 4, scăpăm uşor, mai uşor decât dacă trece de ora 4 şi trebuie să plătim 800, că expiră nu'ş ce termen şi până la urmă a trebuit să arătăm buletinele şi să alergăm prin tot marele oraş să facem rost de bani să acoperim amenda. Şi noroc de proprietar - ăla fain, numero 1 - de la care am împrumutat şi căruia i s-a făcut milă de feţele noastre lungi, albe şi speriate şi care ne-a trimis colet până la gealaţi, să le plătim şi să ne lase în pace. De-atunci n-am mai luat never ever autobuz fără bilet, da' la tiră tot am stat, că gălăţeanu' vrea adrenalină, şi ce adrenalină mai mare decât să compostezi în ultimul moment şi-apoi să zâmbeşti angelic la angajatul statului?

Şi când a fost vorba de petrecere mare, cu ocazia zilei Finlandei, şi-am fost la ditai dineul, şi-am văzut că doar moldovenii se sfiau să se serveacă, şi chiar când ne-am servit am luat o măslină şi-o fondantă, că aşa am învăţat că e politicos, şi pe bune dacă politeţea excesivă nu strică, pentru că toţi băgau grupa mare, numai noi stăteam preţios, cu farfuria semi goală. Şi când ne-am prins cum stă treaba, termitele deja goliseră tot...

Şi-am mai râs pe burtă, că-n cartierul în care am stat în al doilea an era scris aşa, ca o avertizare, "Gârbău sharks", şi toată lumea ne punea în gardă că Mânăşturul e plin de băieţi de cartier, şi e periculos, şi sunt răi băieţii de acolo, şi-n primă faza chiar am crezut. Până am văzut că "rău de Mânăştur" însemna că stau la scara blocului, mănâncă probabil seminţe, cel mai des pufuleţi şi-mpart o sticlă de apă minerală. Şi până să se ia de tine cu o replică oareşcare, ai trecut demult de ei, te-ai îndepărtat chiar binişor, şi cea mai rea şi mai periculoasă replică pe care am auzit-o a fost "semeni cu Heidi". Şi dacă asta înseamnă rău şi băiat de cartier, păi vreau să trăiesc toată viaţa printre băieţi de cartier de Cluj; pentru că nu se compară cu ce ştiu din oraşul natal. Şi n-am avut nici o problemă să merg la 12 din noapte pe jos, prin "cartier", cu toate că dacă încerci asta acasă, există posibilitatea, probabilitatea şi certitudinea să te trezeşti violată de 3 ori pe noapte, în trei locuri diferite.

Cu lăbuţa pe inimă trebuie să recunosc că m-am întors cu vreo 10 kile în minus, fără accent de Cluj, cu o droaie de frânturi de amintiri, şi că ăi câţiva ani chiar au fost "de studenţie". Cu învăţat cu cana de cafea până târziu în noapte, trecut pe ceai când simţeam că mă apucă inima, tremurat pentru examen, başca toate chestiile "casnice" de care acasă mă durea în n-are importanţă. Şi poate pentru alţii pare insignifiant sau exagerat, dar pe bune că nu se compară estul cu vestul, şi dacă ar trebui să recomand o facultate aş recomda Clujul, şi clar pentru majoritate nu e interesant ce-a făcut Camelia când a fost plecată hăt, departe, la 14 ore distanţă pe tren, dar alea 14 ore repetate de câteva ori pe an şi timpul dintre ele au mai construit o bucăţică din azi. Din mine.