Barba, burduful şi mitraliera

N-am înţeles eu foarte bine cum stă treaba aia, cu cordonul ombilical. Când eram mică, auzeam cum că X nu a tăiat încă acel cordon ombilical, că e legat de familie prin faimosul cordon ombilical, că nu vrea, nu poate, nu concepe să accepte nu'ş ce propunere din cauză de evidentul, fabulosul şi multpreaapreciatul cordon ombilical. Chestia asta se bătea cap în cap cu explicaţia dată tot de ai mei, conform căreia cordonul ombilical se taie la naştere. Păi, şi dacă tot a scăpat de el la naştere, ce se întâmplă? Îi creşte altul în loc? Se dezvoltă de-a lungul timpului? Face pui şi se înmulţeşte?

Ca să fie totul complet, am mai aflat eu frumuşel de prin cărţi că prin cordonul ăla aşa-zis ombilical, fătul comunică cu preafericita mamă, ba chiar se hrăneşte cu ajutorul lui; deja cordonul căpăta puteri magice, mai ceva ca bagheta zânelor sau pălăria iluzionistului.
Şi dilema s-a aprofundat pentru că, dacă eşti legat prin cordonul ombilical de mamă chiar şi atunci când ai crescut mare, înseamnă că trebuie să ai mare grijă la ceea ce faci. Adică, până la ce lungime poate să ajungă, până la urmă, un cordon ombilical, astfel încât să te poţi deplasa fără restricţii? Şi dacă, mergând pe stradă, legat fiind cu cordonul ombilical, trece o maşină peste el, ce se întâmplă? Se rupe, trebuie să ajungi cu el la spital să ţi-l repare, şi dacă tot ajungi acolo şi este cam incomod, nu poţi ruga medicul să ţi-l mai taie o dată? Şi să-l cauterizeze, poate nu mai creşte la loc...

De-abia mai târziu, după ce aveam o întreagă teorie despre convieţuirea cu cordonul ombilical şi despre cât de greu trebuie să le fie celor care îl au, pentru că trebuie să aibă grijă de el să nu-l rupă sau să-l deterioreze, după ce - evident - m-am examinat bine de tot în oglindă şi am decis că eu nu mai am cordon ombilical, că nu a crescut la loc şi nici n-a făcut pui, am aflat că totul e aşaaa, o vorbă oareşcare, n-are temei fizic, ci e doar o expresie. Şi m-am enervat teribil pentru că îmi dedicasem ani întregi cercetării acestui fapt nespus de interesant, şi chiar examinasem destui subiecţi ca să-mi dau seama că e vorba despre un caz medical rar, şi mă imaginam pe post de vindecător al acestei boli pe cât de rare pe atât de grave. Deziluzie totală...

O altă frază care m-a pus pe jar a fost "brânză bună în burduf de câine". Frate, deci era teroare. Pentru că mama nu cumpăra niciodată brânză din aia de zicea că e aşa de bună, mă gândeam eu că trebuie să fie extraordinar de delicioasă şi nemaipomenit de greu de obţinut. Să ne amintim faptul că am crescut cu brânză de dinainte de revoluţie, care nu era nici gustoasă, nici apetisantă. Nu eram mare fan al brânzei, fugeam de ea cât puteam, dar clar visam la brânza aia în burduf de câine, care ar fi reprezentat Nirvana, Mecca şi Medina tuturor brânzelor din lumea întreagă.

Când mă întreba cineva dacă vreau brânză, întrebam "de care", şi cum răspunsul nu era niciodată cel aşteptat, refuzam sistematic. Deja fiecare câine care trecea pe stradă reprezenta un potenţial deţinător al fabuloasei brânze. Îl luam, îl mângâiam, aşteptam un semn, orice fel de semn din partea lui cum că ar şti care e câinele posesor al sus-numitei brânze şi când îmi dădeam seama dezamăgită că nu ştie mai multe decât mine, îi redam libertatea.

Dezamăgire totală din nou, când am aflat că deliciul meu suprem n-are nici în clin nici în mânecă cu papilele gustative, ci se referă la caracter...

Apoi, "sufletul lui Avram Iancu". Aici era dublă dilemă. Adică, înţelegeam sufletul lui Avramiancu. Habar n-aveam cine e acest Avramiancu, ce caută în discuţie şi ce are toată lumea cu bietul lui suflet. Parcă nu ţineam minte să avem nici o rudă pe care s-o cheme aşa şi-n plus mai apărea în momente în care nu se dicuta nici despre religie, nici despre înmormântări. Şi totuşi era omniprezent. Am conclus că e musai să avem o fantomă în casă, că acea fantomă e Avramiancu, ai mei nu-mi spun de teamă să nu mă sperii, şi-am urmărit-o pe cont propriu un timp. Evident că n-a apărut, eu am uitat de ea şi-am trecut mai departe, la alte dileme.

Când se discuta în contradictoriu, apărea întrebarea "ce-are baba cu mitraliera?". Şi îmi frământam şi eu creierii să găsesc un răspuns viabil. Păi, poate că o are de pe vremea când era tânără, şi-acum o foloseşte ca să se apere. Sau poate e rămasă de la soţul ei mort, de pe vremea războiului. Sau poate că are un dinte împotriva ei pentru că e pacifistă şi nu suportă armele. Dacă modalităţi prin care baba a ajuns în posesia mitralierei îmi imaginam eu, nu puteam da o soluţie clară pentru care baba ar avea ceva cu mitraliera, adică un motiv pentru care ar fi supărată pe ea. Şi-aşa mai trecea câte jumătate de zi...

Ciupercile nu mi-au plăcut decât dacă erau fripte pe tablă, cu un praf subtil de sare deasupra. În schimb, când venea vorba despre "pagubă-n ciuperci" se tăia firul. Ce fel de aliment e paguba? Ce consistenţă şi ce proprietăţi are? O fi lichid, solid, dulce, sărat? O fi vreo chestie de mănâncă doar simandicoşii? Feţele luminate? Or fi bune ciupercile cu pagubă? Mama de ce nu face niciodată? Trebuia să fie scumpă sau rar de găsit paguba, altminteri nu-mi imaginam de ce la noi ciupercile nu se serveau niciodată cu pagubă. Nici măcar c-o linguriţă, acolo, să-mi potolesc şi eu pofta şi să mă lămuresc o dată pentru totdeauna care e savoarea acelei pagube de care n-aveam parte în ciuperci.

În plus, mai era ceva. "O faci pe barba ta". Şi mă uitam la cel cu care se ducea conversaţia, şi era proaspăt bărbierit, deci n-avea barbă. Cum ar fi putut să facă ceva pe barba lui? De obicei era şi ceva pompos, gen, "nu înveţi pe barba ta". Era anatomic vorbind imposibil să înveţe cineva pe o barbă, şi mai ales pe una inexistentă. Schimbam unghiul, poate respectivul are barbă doar pe o parte. Nope, nici urmă. Mă apropiam să văd poate are o barbă mai mare decât cele obişnuite, sau poate există vreun buton, ceva, de extindere subită a bărbii. Nimic. Mă-nvârteam, mă foiam, mă suceam. Până la urmă am ajuns la concluzia că barba lu' cutare nu se măreşte decât atunci când este singur, pentru a-i oferi posibilitatea de a face ceva - orice - pe barbă, dar nu în văzul lumii, pentru că e vorba despre o proprietate la fel de magică ca sus-numitul cordon ombilical. Şi evident că m-am gândit că, atunci când voi fi mai mare, voi cunoaşte şi eu secretul magic al bărbii extensibile, şi-am aşteptat să cresc pentru a stăpâni toate chichiţele vrăjitoriei.

Şi ghici ce... Am crescut, am aflat că nu e mare vrăjeală, sunt doar expresii, dar când aud de burduf de câine, încă mai am imaginea aia a unei brânze untoase, pufoase şi delicioase, la care doar cei aleşi au acces...