O palmă, o cafea, un viitor

De când eram mică, am auzit tot felul de poveşti despre cum trebuie să te fereşti din calea ţiganilor, pentru că fură copii pe care îi duc departe, departe de tot, pe care îi pun să cerşească şi, eventual, când li se face foarte foame, îi mai şi mănâncă. Asta aşa, de pe la lume adunate. M-am simţit în pericol, pentru că se spunea că ei caută copii blonzi, cu ochi albaştri, iar eu mă încadram perfect în tiparul ăsta. Mai era şi faza aia, conform căreia dacă te apropii de ei te scuipă, te fură, te bat, îţi dau păduchi, te deoache, te farmecă, te leagă cu descântece, te vrăjesc şi te înrobesc. Drept urmare, m-am ferit, mică fiind, de ei. Şi nu doar m-am ferit, ci am învăţat să traversez pe partea cealaltă a străzii, să-i evit, să scap, pe cât posibil de compania lor.

În ciuda acestei chestii, m-au fascinat întotdeauna. M-a fascinat mersul ăla fără nici o ţintă vizibilă, în căruţe cu coviltir; m-au fascinat bărbaţii cu pălărie şi mustaţă care, de dragul unei femei, puteau s-o fure şi s-o facă "femeia lor"; m-au fascinat femeile cu părul lung, cu monezi împletite în păr, care pretindeau că pot ghici şi ce e în mintea ta, şi ce încerci să ascunzi în fundul sufletului. M-au fascinat pentru că erau boemi, nomazi şi cu tradiţii secrete, la care noi, neofiţii, nu avem acces.

Mai târziu am aflat şi ce e aia discriminare, şi că toate chestiile cu care mi-a fost împuiat capul în copilărie nu au ca sâmbure de adevăr decât o vreme de mult trecută, şi că, la fel ca noi, sunt tot oameni care se trezesc dimineaţa, mănâncă, se spală, iubesc, urăsc, trăiesc, mor. Că da, ne-am învăţat să generalizăm până în pânzele albe şi să ne ferim de ţigani ca de dracu', pentru că e mai uşor să condamni ceea ce nu cunoşti, decât să-ncerci să înţelegi.

Un român care fură e, săracul, rupt de foame; un ţigan care fură, e din start pierdut pentru societate. Un român care îşi rupe nevasta în bătaie are, probabil, motivele lui (gen gelozie, stare de ebrietate, probleme la locul de muncă); un ţigan care face aceeaşi chestie e malefic. Un român care violează o femeie a fost, clar, provocat de outfit-ul ei provocator; un ţigan care face aceeaşi chestie n-are nici o scuză. Un român care cerşeşte prin ţări străine e împins de starea economică precară şi de sentimentul nobil că n-are cu ce-şi hrăni cei 5 copii de acasă; un ţigan care cerşeşte clar e leneş şi nu vrea să muncească. Un român care nu se spală are ca scuză faptul că s-a oprit apa caldă în tot oraşul; un ţigan care nu se spală e nespălat din fire. Un român care omoară un om are circumstanţe atenuante pe motiv de nebunie temporară; un ţigan care dă în cap clar are boală pe români. Un român care mănâncă lebede în Germania e împins de sărăcia în care e obligat să trăiască; un ţigan desigur că le omoară doar ca să ne facă de ruşine în toată Europa. Nu se spune câţi români înfundă puşcăriile în ţări străine; ni se atrage atenţia că ţiganii sunt cei care terfelesc numele de "român" prin noroi. Dacă dintr-un grup de hoţi, trei sunt români şi unul rom, clar el le-a spălat creierul şi i-a împins spre pierzanie.

Ne-am învăţat să ne găsim ţapi ispăşitori în minorităţi. Ţiganii sunt cei care ne fură; maghiarii vor să ne ia Ardealul şi din cauza lor nu putem fi o Românie liberă şi întreagă; persoanele gay vor să strice "familia tradiţională" şi sunt cauza pentru care românii nu mai fac copii. Pentru tot ceea ce nu ne convine, există o minoritate pe care să ne enervăm.

Mie, una, îmi place muzica lor. Aia tradiţională, nu manelele behăite de cine ştie ce rege autoproclamat. Aia veche, despre care povestesc cărţile că o cântau lăutarii vara, pe terase. Îmi plac pentru că, în ciuda modernizării, ei tot mai fac judecăţi la foc de tabără, şi-şi plâng morţii zile-n şir, şi-şi păstrează tradiţia nealterată. Mă şi sperie, pentru că-mi ghicesc rădăcinile blonde, în ciuda faptului că nu m-au văzut niciodată nevopsită; şi pentru că simt atunci când mă privesc, chiar dacă sunt cu spatele; şi pentru că de la ei mi se trag cele mai grele deochiuri. Dar am învăţat că există ţigani între ţigani, la fel cum sunt şi români între români. Şi-am învăţat să nu mai pun ştampila după naţie, sex, religie, ci după cum e omul ăla luat singur, cu bunele şi relele lui.

Şi da, încă mă feresc când sunt acostată de câte trei care vor să-mi ghicească în ghioc, dar nu mă grăbesc să le pun în cârcă dispariţia copilului vecin, şi nici faptul că nu mai sunt lebede în Deltă.