Interviu cu un vampir...

Frate,n-o să-nţeleg never ever cum merge faza cu interviurile pentru angajare.
Unele firme au responsabil RH pentru chestia asta, persoane - teoretic - pregătite pentru a te examina, pentru a-ţi face profilul psihologic doar dintr-o singură privire, care-şi dau seama dacă eşti coleric după cum te bâţâi pe scaun, sau dacă eşti extraordinar de emotiv după urmele de lacrimi întipărite adând în fondul de ten. Altele se bazează pe simpatia sau antipatia pe care i-o stârneşti şefului, care nu poate rezista tentaţiei de a participa la interviu, erijându-se în rol de Solomon, tăind în carne vie şi judecând cu un ochi critic firicelul ăla de păr, care nu stă exact cum trebuie pentru că, de, până la firmă te-a bătut vântul şi, orice s-ar spune, coafura nu rezistă...

Prin eternele şi fascinantele reviste pentru femei, există liste întregi de "aşa da, aşa nu" la un interviu, despre ce caută şi cum te percepe un angajator, despre poziţia picioarelor în timpul întrevederii, ce să faci cu mâinile, ce coafură să adopţi, ce culoare de lac de unghii, freză, vestimentaţie, dicţie, ba chiar despre cum să strângi mâna posibilului angajator. O mână moale poate însemna o persoană slabă, influenţabilă; vezi tu că, în schimb, o strângere puţin mai puternică poate fi semn de agresivitate. Nu se explică totuşi cât de puternică e o strângere de mână puternică; adică, ceea ce consider eu o intensitate medie, poate pe furnicuţa angajator o trimite direct la spital, cu fractură de nu'ş ce grad, şi cu sechele pe viaţă... Experţii nu menţionează nicăieri acest aspect.

Vestimentaţia ar fi o altă problemă. Ce mă fac dacă posibilul angajator e fan Getuţa style, şi nu pricepe nici în ruptul capului că ţinutele mele androgine pot fi extrem de office, dacă s-ar chinui să scoată puţin capul din cutie? Şi dacă la vederea ţinutei "elegante" - a se citi Getuţa feaşon - mie mi se strepezesc dinţii şi faţa refuză să mă mai asculte, şi arăt de parcă tocmai aş fi înghiţit o lămâie întreagă, proaspăt curăţată de coajă? Dacă, pe scurt, elegantul ei nu se potriveşte cu ceea ce consider eu bun gust, ea consideră că eu arăt de parcă aş fi prinsă de pe Siret, eu cred că mai are 20 de minute şi se duce la nuntă, cu sarmalele proaspăt căţărate pe cap? Eşec total, evident. Nici acest aspect nu e menţionat de către experţi.

Şi mai sunt câteva chestii omise cu bună ştiinţă cred eu, din ghidurile universale de utilizare a interviurilor pentru găsirea unui loc de muncă:

- faza cu poziţia mâinilor e preferata mea. Din fragedă copilărie, am avut pix, creion, brichetă la îndemână. M-am jucat cu ele atât de mult încât acum, când n-am nici unul din sus-menţionatele obiecte, mă joc cu inelul. Nu e semn de stres, e doar nevoia de a-mi relaxa în mod plăcut degetele. Evident că el, angajatorul, n-are nici timp, nici chef, nici răbdare să-i povestesc eu de ce mă joc cu inelele. Aşa că interpretează gestul meu total lipsit de vreun sens ascuns, drept nervozitate excesivă. Bye bye, job!

- "spune-i ce vrea să audă" ar fi o altă chestie. Păi, de unde să ştiu eu ce vrea să audă? Îl cunosc de maxim 5 minute, peste alte 5 ne vom lua "la revedere" în cel mai politicos mod cu putinţă, de unde să ştiu eu dacă vrea să-i spun că sunt robustă şi energică sau că, dimpotrivă, sunt calmă, relaxată, cu vagi momente de energie, imediat după cafea? Aşa că mă gândesc ce mi-ar plăcea mie să aud, dacă aş fi în locul lui. Problema e că sinceritatea aia tăioasă, ironia şi autoironia pe care mi-ar plăcea t, nu emie să le găsesc la un posibil viitor angaja prea gustată. Puţini o pricep şi o apreciază. Necunoscându-l, iar e posibil să mă înşel...Încă un bye bye...

- îmbracă-te în haine care să te avantajeze. Total de acord. Dar dacă gri-ul ăla, care mie îmi scoate în evidenţă ochii, şi-mi luminează privirea, şi mă face să arăt fabulos, lui îi aduce aminte de pisica lui recent decedată, ce mă fac atunci? Sau dacă blugii mei evazaţi, care mă fac mai suplă, mai înaltă, mai aşa şi pe dincolo, ei îi trezesc resentimente, pentru că se chinuie de 5 ani cu o dietă, şi-n loc să scape de iepuraşii care i-ar permite blugi ca ai mei, n-a reuşit decât să mai adauge câteva kile pe cântar? Bye bye...

- fii tu însuţi. Mda, sunt, şi vreau job-ul ăla cât se poate de mult, dar când vine întrebarea stas "ce-ţi doreşti de la un job?" mă blochez. Să spun bani? Nu, că cică asta e ultima chestie pe care o aduci în discuţie, şi mai aştepţi şi să fie abordată de către angajator. Mai puţină rutină? Nu, că oriunde intervine rutina, şi asta te face un candidat pe care nu se ştie dacă se pot baza şi peste 10 ani, pentru că s-ar putea să te plictiseşti şi să-i părăseşti. Libertate de exprimare? Da' ce, te crezi la firma lu' tata, şi, măi, Che Guevara, dacă tu vrei libertate de exprimare, s-ar putea să fii un angajat-problemă, că adevărul de obicei supără, şi se pare că tu vrei să-l lipeşti pe toţi pereţii... Program flexibil? Neee, asta înseamnă că nu te poţi supune regulilor şi că vrei să dai peste cap ordinea interioară a firmei. Posibilităţi de avansare? Hmm, asta te face o posibilă ameninţare, dacă o să vrei chiar postul celui care te intervievează? Drept urmare, încă nu ştiu care e răspunsul corect la întrebarea asta...

- urmează faza cu "unde vă vedeţi peste 5 ani?" Să răspund pe o plajă, într-o insuliţă puţin vizitată, cu un gin tonic în faţă, cu laptop-ul alături şi cu o carte bună care de-abia aşteaptă să fie citită, fumigene cu nemiluita, başca femeia alături, zâmbitoare şi bronzată, nu merge. Una din două: ori visez prea mult, ori am în plan să părăsesc firma în scurt timp, după ce dau iama prin fondurile lor şi-i falimentez. Pe acelaşi post ca-n prezent nu, că e lipsă de ambiţie. Pe un post superior nu, că e ameninţare pe faţă. La un alt job nu, că aş fi inconsecventă. Nu ştiu, e lipsă de perspectivă. Cum o dai, tot nu-i bine...

Am fost la zeci de interviuri. Am încercat să zâmbesc, să fiu acră, să fiu eu. Cum am dat-o, tot ciudat a ieşit. Ce nu-ţi spune nici un expert în materie de căutat de job-uri e că nu există reţetă universal valabilă. Că nici un gest în plus sau în minus nu te ajută cu nimic. Eşti la bunul plac al angajatorului, şi nu te angajează neapărat pe experienţă sau capacitate intelectuală, ci după cum îi place sau nu faţa ta. Şi dacă nu-i place de tine, poţi sta şi-n cap că tot va trebui să te mai duci la alte zeci de interviuri, până când, finalmente, îl vei găsi pe ăla de-o să-i placă şi faţa ta, şi răspunsurile fără tipar, şi sprânceana pe care o ridici dezaprobator.

Până când se vor pune de acord experţii să scoată la iveală această variantă, spor celor care-şi caută job. Celor care au deja, spor la păstratul lui. Nu de alta, dar interviurile pentru job sunt al naibii de obositoare...