Mai pune-ţi pofta-n cui. Undeva sus.

Există o expresie - bine, recunosc, există multe, multe expresii, dar asta mi-a intrat în vizor azi - care mă calcă pe ficaţi. O expresie aparent banală, care ar trece neobservată în mulţime, dar pe care eu n-o înţeleg. "Mi-e poftă". Şi nu, nu vorbim despre expresia asta alăturată caiselor sau fructelor de pădure în plină iarnă, nici cine ştie cărui fel de mâncare pe care nu l-ai mai avut aproape de ani de zile, sau din fragedă copilărie. Nu, vorbesc despre expresia asta alăturată chestiilor pe care le-ai mâncat şi ieri, şi alaltăieri, şi pe care le poţi procura oricând, de oriunde, numai dacă te duci la primul magazin, întânzi mâna, dai banii şi pleci cu obiectul veneraţiei în buzunar. Apoi îl devorezi liniştit pentru ca, peste 2 ore, când te bagi în prânzul colegului care şi-a cumpărat aceeaşi chestie, să invoci candid, "mi-e poftă".

Păi, stai aşa puţin. Pofta presupune că n-ai mai avut contact de ceva timp cu chestia respectivă. Presupune că ai visat nopţi întregi la acel ceva, dar n-ai avut cum să ţi-o satisfaci. Pofta nu e nici chef, nici dorinţă, nici mâncat din pură plictiseală. Dacă mai bagi în tine şi după ce ţi-ai satisfăcut cea "poftă", asta înseamnă că pur şi simplu mănânci ca să mănânci, şi ai nevoie de o scuză plauzibilă, pentru a nu fi luat drept nehalit.

Am sesizat o chestie: majoritatea femeilor care ţin o dietă apelează la argumentul "poftă", atunci când vor să se scuze de eşuarea dietei.
"N-am putut, fată, să mă abţin de la grătarul ăla, mi-a fost poftă..."
"Dă şi mie din ce mănânci acolo. Habar n-am ce e, dar mi-e poftă!"
"Wow, mănânci covrigi, vreau şi eu o bucăţică, de poftă."
"Pâine? Mere? Fasole? Acid sulfuric? Dă şi mie, că mor de poftă... Nu mă pot abţine, doar nu vrei să rămân cu gândul la ele, să mă umflu, să crăp dracu' de poftă, aşa că trebuie să iau, măcar o bucăţică mică, şi-ncă una, şi-ncă una după, că nu contează că mi-a trecut pofta, dar e aşa de bun, n-am mai mâncat ceva aşa de bun încă de ieri, şi de ieri până azi a trecut atât de mult timp, vai, ce gustos, ce mirific, ce sublim, ce bunătate, nu te superi că-ţi iau farfuria din faţă, nu, că oricum tu mănânci puţin, uită-te la fizicul tău de radieră, n-ai cum să spui că-ţi trebuie mai mult, şi dacă tot nu mai poţi, dă la mine, că eu sunt pofticioasă, şi-aşa am cu multe kile în plus, nu mai contează câteva calorii adăugate, dar aşa sunt eu, pofticioasă de mică, deci lasă-mă să-mi satisfac pofta şi să-ţi dea dumnezeu sănătate, că tare foame mai îmi era, de cât timp n-am mai mâncat decât morcovi şi ţelină..."

TADAAAM! Şi uite aşa pofta se dezvăluie şi se deconspiră, şi se transformă în foame. Da' parcă sună urât să spui dă şi mie că mi-e foame, aşa că mai bine zici elegant că ţi-e poftă şi goleşti tot cazanul cu mâncare, şi dă-o-ncolo de dietă, că oricum nu puteai s-o duci până la capăt, dar pofta e un motiv valabil pentru eşecul în ale dietei.

Mai e o chestie care mă disperă. Atitudinea cu care se cere ceva "de poftă". Adică, în mod normal, dacă vrei, vrei şi vrei ceva, te duci frumos şi ceri voie să iei. Nu, că vezi tu că asta e deja so last year, şi nu poţi cere ceva cu capul sus. Aşa că se adoptă poziţie aia de intrat la secretariat, se adoptă o privire de câine bătut şi milog, şi se spun următoarele fraze: "Pot să-ţi fur şi eu o grisină?"; "Îmi dai voie te rog frumos mult de tot să iau şi eu o gorgoază?"; "Ştiu că-s nesimţită, dar pot să iau şi eu o firimitură de pâine?" - urmate clar de veşnicul "mi-e poftă". Păi, frate, stai drept, scoate-ţi coloana vertebrală în evidenţă, şi cere politicos, fără milogeală. Dă mai bine. Şi nu te mai scuza. Asta e, îţi crapă fierea după o grisină, cu toate că poţi să te rupi la 5 bani şi să-ţi iei o pungă întreagă, numai pentru tine, nu e nevoie să te scuzi toată ziua. Nu e o pierdere enormă, de neînlocuit. Get over it!

Cea mai tragică, traumatizantă de-a dreptul experienţă legată de dat mâncare din punga proprie şi personală am avut-o acu' vreo doi ani. Am mai spus că există un personaj care nu se spală. Deloc. Şi e grav. Ei, în momentul în care respectivul a venit, şi-a înfipt mâna în punga mea cu covrigei şi-abia apoi a rostit magicele cuvinte "pot să iau şi eu de la tine", am văzut negru în faţa ochilor. Faptul era deja consumat. Proprii mei covrigei fuseseră infestaţi! Nu mai aveau scăpare, erau sortiţi unei morţi crude, premature, unei morţi puţin obişnuite pentru nişte bieţi covrigei care au visat de când erau mici că vor sfârşi în stomacul cuiva, realizând astfel sacrificiul suprem. Da, pe lângă faptul că o mână dintre ei au ajuns într-un stomac căruia nu-i erau destinaţi, ceilalţi au sfârşit tragic, cu tot cu punga care-i ocrotea, în coşul de gunoi. Pentru că nu pot mânca gândindu-mă că respectivul personaj nu s-a spălat pe mâini, şi apoi i-a venit măreaţa şi geniala idee de a se autoservi. BRRR!

Revenind la pofta cu care am început, ajung să cred că, mai mult de scuză, pofta e un moft. Cum naiba eu trăiesc de mulţi ani fără să fi crăpat de poftă, iar alţii sunt pofticioşi măcar o dată pe oră? Şi cum pofta mea poate fi autosatisfăcută, iar altora trebuie neapărat să le-o satisfacă alţii? Mai că-mi vine să bag replica aia cu "mai pune-ţi pofta-n cui". Problema ar fi ca respectivii chiar să apară cu un cui după ei, că atunci nu mai ai ce face. Poftă de marţi.