Spală-te azi, mâine va fi mai rău!

Lucrez într-un mediu populat. Suntem mulţi, suntem diferiţi, suntem (sau ne place să ne credem) intelectuali, nu scoatem cărbunele din mină, nu alergăm prin tot oraşul, nu cărăm cărămizi şi nu, nu reparăm maşini. Stăm 8 ore în acelaşi loc, pe un scaun, în faţa calculatorului şi suntem prietenoşi cu mouse-ul şi tastatura. Distanţa maximă dintre colegul din faţă e de jumătate de metru, iar pentru cei din stânga şi din dreapta, mult mai mică. Ne placem sau nu, ne tolerăm, ne urâm sau ne iubim, ne vorbim pe la spate, ne dăm aere, ne place să credem că firma nu ar supravieţui fără vreunul dintre noi.

Şi totuşi, apropo de distanţa dintre noi (cea reală, măsurabilă în centimetri), care ar fi cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întâmpla într-un spaţiu dezinfectat de femeile de serviciu în fiecare dimineaţă, dotat cu geamuri care se pot deschide şi cu sistem de aerisire care, de bine de rău, funcţionează? Nu vreau să ţin în suspans pe nimeni, aşa că o spun: Să-ţi pută colegul!

Nu, nu vorbesc de parfumuri ieftine care lezează simţul "odoro-estetic", nici de iz-ul personal (care, între noi fie vorba, ţine de sensibilitatea şi paranoia fiecăruia; nu suport sa-mi respire cineva în faţă pentru că văd - literalmente - cum aerul expirat de altă persoană îşi schimbă culoarea şi îmi intră în suflet. Din cauza asta, când trec pe lângă anumite persoane, îmi ţin respiraţia. Dar, după cum spuneam, asta ţine de creier, nu de mirosul "pipăibil"), nici de parfumuri tari, care-mi provoacă dureri de cap. Vorbesc despre persoane care put pentru că nu se spală; nu-mi pot da seama cât timp trebuie să nu te apropii de apă ca să ajungi la nivelul acela, dar cred că e vorba de săptămâni. Nu e vorba despre un simplu iz de transpiraţie, nici de mirosul de păr încins, nici de mirosul de mâncare din bucătărie. Nu! Vorbesc despre pestilenţial, fetid, infect, mefitic, scabros. Când trece pe lângă mine, mirosul poate fi şi văzut, şi atins. E ca un nor verde.

Colegii care nu se spală reprezintă echivalentul Apocalipsei. Dacă n-am fost destul de convingătoare, pot să mai adaug că părul îi atârnă în şuviţe; nu, nu e dat cu gel, e doar nespălat. Când vine la muncă, întâi ajunge mirosul, şi apoi, după câteva minute, persoana care îl deţine. E atât de izbitor încât mi-a creat un reflex a la Pavlov: când văd persoana, fug. E grav. Cei care aţi trecut măcar o dată pe lângă un asemenea miros, mă înţelegeţi.

Partea ciudată e că respectivii colegi (ca să fiu sinceră, doar 2 la număr; dacă ar fi fost mai mulţi, mi-aş fi dat demisia) sunt înconjuraţi de alţi colegi care se spală. Des. Care folosesc regulat săpun, şampon, parfum, cremă de mâini, produse cosmetice. Şi care nu par a fi deranjaţi de emanaţiile toxico-nocivo-acido-criminale. Care, întrebaţi fiind cum rezistă, ridică din umeri şi spun că s-au obişnuit. Că nu mai observă nimic ciudat. Că nu miroase decât "uneori". Şi sunt trasă de mânecă în momentul în care vreau să spun ceva pentru că "săraca/săracul" s-ar putea simţi prost. Aşa că tac. Dar dacă or să vrea vreodată să îmi invadeze spaţiul personal (cam 3-4 metri) cei care mă trag de mânecă, or să se roage să fi spus ceva la timp. Pentru că stomacul meu e mai important decât eticheta. Pentru că nu costă foarte mult să te speli în fiecare zi. Pentru că, dacă ai terminat o facultate, ar trebui să te ducă capul cum să foloseşti un săpun; unele dintre ele vin chiar cu instrucţiuni de folosire.