Să mă explic: Eu, Camelia, mă nasc într-un anumit an, într-un anumit mediu, merg la şcoală mult timp, mă apuc de muncă, fac tot felul de chestii care-mi plac, plus altele care-mi displac total, mănânc, am grijă la ceea ce mănânc, mă duc la sală, îmi iau concediii, văd că mi-a apărut un rid, şi-n tot timpul ăsta sunt conştientă că, peste 50-60 de ani, o să mor. Şi tot ce am făcut, sau ceea ce mi-am dorit să fac dispare o dată cu mine, şi tot ceea ce mi-am refuzat, sau ceea ce am făcut din obligaţie, e degeaba. Adică ţi se dă ceva, dar trăieşti cu stigmatul că, peste o bucată bine definită de timp, ţi se va lua.
Şi aud tot felul de replici gen "viaţa e cel mai de preţ dar"; "iubeşte divinitatea pentru că ţi-a oferit posibilitatea de a fi pe pământ"; "crezi în Biblie, pentru că ea e singura care te va mântui". Bullshit! Şi repet, bullshit! De ce mai trăiesc, dacă fiecare zi a mea e o continuă teroare că s-ar putea să nu fac lucrul cel bun, şi pentru asta nu voi mai avea viaţa veşnică? Pentru că, să fim serioşi, chiar e asta o garanţie? Prefer varianta budistă, în care, după ce mor - inevitabil mă reîncarnez în furnică. Nici asta nu e o garanţie, dar măcar e mai îmbietoare decât o eternitate trăită pe un norişor pufos, cântând la harpă. Sincer, aş face febră musculară, m-ar apuca toţi cârceii din lume, şi aş mai avea şi rău de înălţime...
Revenind...Da, ţi se dă posibilitatea să trăieşti. Cum vrei tu, cu sau fără reguli; ţi se dau persoane pe care să le iubeşti, ţi se dă totul. Dar cât de mult ţi se ia? Să spunem că iubeşti pe cineva; şi timpul petrecut împreună e frumos şi da, e un dar. Dar la un moment dat persoana aia moare - poate să fie oricine, de la părinţi, la animale de casă. Cât suferi din cauza asta nu e cumva un preţ mult prea mare pentru toată bucuria anterioară? Nu cumva ţi se ia cu dobândă mult prea mare ceea ce ţi s-a dat? Şi iar e dovadă de sadism. Sincer.
Şi cum să nu mă enervez când mă gândesc că fiecare pas înainte e, de fapt, un pas mai aproape de marele final?
Nu, a nu se înţelege greşit. Nu militez pentru sinucidere în masă ca mijloc de protest împotrivă sadismului divin. Sinuciderea mi se pare o alegere de ordin personal, şi nu pot nici s-o blamez, nici să fiu de acord cu ea. Nu spun că, dacă tot vom muri într-o bună zi, să ne ţinem de mânuţe şi să ne sinucidem. Doar am constatat că planul general e departe de a fi perfect.
Şi mai ştiu că replica "fericiţi cei săraci cu duhul" chiar e reală, pentru că cei săraci cu duhul vor trăi mai fericiţi pentru că nu-şi pun întrebări existenţiale şi nici nu îşi bat capul cu finalul care va veni. "Intelligent girls are more depressed."(Emilie Autumn)
Dar sunt foarte curioasă câţi alţii mai văd la fel ca mine, câţi sunt la fel de psihopaţi încât, atunci când mănâncă o prăjitură, să se gândească la momentul în care vor plăti înzecit pentru fiecare clipă de fericire dulce?
Insa,viata nu este numai fericire,ca daca ar fi asa ,poate ar mai fi cevainsa si eu ma gandesc de ce mai fac unele chestii daca oricum voi muri ,ce i cu legile astea ,ce i cu problemele ,ce i cu toata ,ca daca ma gandesc la moarte deja nimic nu mai are niciun rost.
RăspundețiȘtergere