Problema e alta. De Crăciun, Paşte, 1 Martie, Ziua Copilului există grupuri care fac colecte pentru orfelinate. Nici ăsta nu-i un lucru rău, dar de fiecare dată e vorba despre acelaşi loc. Copiii sunt pe primul plan. Copiii au nevoie, copiilor le-ar trebui, copiii s-ar bucura. Copiii s-ar bucura de nişte jucării, de nişte cd-uri cu muzică, de nişte cărţi. Inevitabil, cele mai multe strânse sunt jucăriile. Da, copiilor le plac jucăriile; dar la fel de mult le plac şi dulciurile, şi hainele, şi bibelourile. Jucăriile primează.
Mi s-a spus că sunt antisocială; că sunt rece, egoistă, insensibilă. Poate că sunt. Dacă faptul că nu văd utilitatea în a răsfăţa pentru jumătate de oră 20 de copii orfani, în a aduna fonduri de fiecare dată pentru jucării - care, să fim serioşi, nu-s nici puţine, nici vitale - , în a acorda o atenţie şi o importanţă excesivă copiilor care "reprezintă viitorul", atunci da, sunt şi antisocială, şi rece, şi egoistă, şi insensibilă. Copiii, cât ar fi ei de mici, de orfani, de singuri, găsesc mereu persoane binevoitoare care să îi bage în seamă; mai ales de sărbători, când toată lumea se simte obligată să simtă spirit civic. Toată lumea se gândeşte la "săracii copii" şi aplaudă excesiv programul artistic de 10 minute pregătit ca mulţumire. Toată lumea care "donează" se simte "mai om" pentru că a donat, pentru că a scos o sută de mii din buzunar, pentru că a lăsat pe furiş - dar cât mai la vedere - să-i pice o lacrimă văzându-i cum se bucură la o prăjitură, pentru că i-a ţinut de mână 30 de secunde sau pentru că a făcut o poză. Fiecare consideră că ar trebui să i se ridice statuie pentru că a cotizat în vreun fel.
Când am adus în discuţie - cu aceleaşi persoane înzestrate cu bunătate, milă, spirit civi - posibilitatea de a strânge - la fel de multe sau de puţine - fonduri pentru un adăpost de câini, am fost privită cu stupoare. "Cum, tu crezi că un câine e egal cu un copil?! Cum să pui animalele pe primul plan, în detrimentul copiilor? Păi, ei sunt copii orfani!"
Şi m-am gândit. Poate că eu sunt cea care greşeşte. Poate chiar nu poţi pune pe acelaşi plan nişte copii care n-au nici o vină că sunt orfani, cu nişte câini vagabonzi care sunt aşa pentru că stăpânii au decis să-i abandoneze (la naştere, în loc să-i înece, sau după ce au văzut că nu e tocmai comod să ai grijă de un câine care, pe lângă faptul că trebuie scos la plimbare, mai şi mănâncă); nişte copii care, de bine de rău, au un acoperiş deasupra capului, o masă caldă în zi şi acces la educaţie, cu nişte câini care, atunci când sunt prinşi de hingheri, sunt ştrangulaţi cu sârmă ghimpată; nişte copii care au posibilitatea să înveţe o meserie şi să-şi creeze cât de cât un viitor, cu nişte câini care o duc de pe o zi pe alta, care sunt loviţi cu bocancul, care sunt loviţi cu maşina doar pentru că e "cool" să ai sânge de animal pe bara din faţă (da, asta e reală, povestită de un coleg care se lăuda cum a şters sângele de pe roţi şi de pe bară); nişte copii pentru care se adună fonduri de fiecare dată când se trezeşte conştiinţa cuiva, cu nişte câini care n-au unde dormi, care muşcă pentru a se apăra, care ar putea fi sterilizaţi cu tot atâţia bani cât dai pe o jucărie de pluş; nişte copii care au haine, cu câinii care tremură de frig sau care mor îngheţaţi; nişte copii care uită în secunda următoare cine eşti, cu un câine care, dacă l-ai mângâiat, te ţine minte toată viaţa.
Acum, că m-am gândit, chiar nu-i poţi pune pe acelaşi plan. Şi nu sunt eu cea care greşeşte.
Te am adaugat in blogroll draga mea.
RăspundețiȘtergerecred ca animalele merita mai mult...
RăspundețiȘtergere