Pe tocuri

Eu nu port tocuri. Nu mă definesc, nu mă caracterizează, nu sunt eu; în schimb mă prind bine. N-am mai purtat un pantof cu toc de mai bine de 10 ani; cred că mai corect spus ar fi "am purtat tocuri de vreo 5 ori în viaţă"...Cu toate astea, fără să mă laud, ştiu să le port. Da, eu, adepta tenişilor şi bocancilor, adidaşilor şi bascheţilor, ştiu să merg pe tocuri. N-am fost fetiţa care să poarte pe ascuns pantofii mamei, imaginându-şi că o să arate ca ea; perioada cea mai nefericită a vieţii mele din punct de vedere vestimentar a fost până prin clasa a patra, când am fost nevoită să port fustiţe şi şorţuleţ, pentru că asta era uniforma; mă simt stingheră în fuste, mă simt dezbrăcată în rochii, şi mă simt priponită pe tocuri. Dar m-u uimit cumplit când o colegă mi-a zis că nu mi-aş putea ţine echilibrul pe ele; aşa că, în momemtul în care am ajuns acasă, m-am urcat pe cele mai înalte sandale care mi-au picat în mână - toc cui de 10 cm - şi mi-am dovedit - eu, mie - că nu sunt şleampătă pe sus-numitele obiecte de tortură.

Există persoane pe care tocurile - mai ales cele cui - vin ca turnate. Sunt completare a fiinţei lor. Le simţi acolo. Piciorul în dres - cu sau fără model, de dantelă, negru sau bej - e frumos conturat, e elegant, e porno, e frumos. Parcă o văd pe Dietrich venind spre mine, şi asta îmi place. Persoanelor în genul ăsta ar trebui să li se interzică să iasă pe stradă fără tocuri.

Problema e că nu se eliberează permis pentru această activitate, şi nici şcoală pentru a învăţa nu există. Am văzut zeci de variante pentru "sportul" ăsta: fetişoare care merg cu tocurile în interior; altele care parcă n-au putere să-şi îndrepte piciorul şi merg tot timpul puţin aduse de genunchi; unele îşi târâie de-a dreptul pantofii, de frică să nu-i piardă; tocuri tocite pentru că posesoarea se încăpăţânează să facă găuri în asfalt când păşeşte; unele parcă merg prin apă, altele parcă aleargă prin nisip; tocuri supuse să îndure cu câteva zeci de kilograme în plus faţă de cât ar trebui să ducă; tocuri împiedicate, tocuri mutilate, tocuri sângerânde.

Multe femei îşi închipuie că, odată cu trecerea de la 17 la 18 ani, mersul pe tocuri vine ca o revelaţie, că Sfântul Duh al pantofilor se pogoară asupra lor şi, peste noapte, sunt aşi. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu e chiar aşa. Degeaba ai bani să-ţi iei cei mai şmecheri Manolo Blahnik, dacă tot ce ţi-a fost sortit să porţi sunt saboţii de lemn. Şi chiar dacă mergi prin casă, cu cartea pe cap şi tocurile în picioare, tot sunt slabe şanse să arăţi bine, dacă nu o ai în sânge. Hainele pot fi cumpărate, stilul nu. Şi nu o spun ca să tai aripioarele miilor de femei care visează chestia asta, o spun pentru că e mai nasol să arăţi ridicol pe tocuri decât să nu le porţi deloc.

Parafrazând, persoanelor în genul ăsta ar trebui să li se interzică să iasă pe stradă CU tocuri...