Nu mai bate în lemn!

Gata! E oficial... De azi nu mai bat în lemn. Nu mai bat nici dacă-mi trece prin cap că s-ar putea să fie cutremur, să mi se rupă casa în două şi eu să fiu nevoită să alerg după mâţe ca să le scot de sub dărâmături; nici dacă mă gândesc că e posibil să pice bucata aia de beton din vârful macaralei şi să mă facă pilaf în timp ce eu trec regulamentar pe sub ea; nici dacă vizualizez cum camionul ăla pe care îl depăşesc se răstoarnă, şi e plin cu benzină, şi s-ar putea să explodeze, şi să fim cu toţii carbonizaţi; nici dacă văd cum acul băiatului cu tatuaje s-ar putea să nu fie nici steril, nici sigur, nici de unnică folosinţă; nici măcar dacă îmi trece prin cap că analizele maică-mii s-ar putea să nu iasă la fel de bine cum au ieşit ultima oară.

Bătutul în lemn nu a schimbat cu nimic faptul că mi-a murit câinele, cu toate că am bătut în lemn de fiecare dată când am gândit chestia asta; şi n-o să schimbe cu nimic faptul că, la un moment dat, toţi o să murim, într-un fel sau altul, şi nici o religie nu-mi garantează nici 40 de zile de nemurire, nici alte 40 de reîncarnare.Aşa că o să-mi scot lemnul din cap, şi n-o să-l mai văd decât ca pe o hestie care trebuie să fie acolo, care nu ajută la altceva decât la dat fructe, la spaţiu pentru cuiburi de păsări, la construcţii mai mult sau mai puţin stabile, şi la oxigen.

Şi chiar o să mă duc şi o cheltui şi ultimii bani pe toate chestiile inutile pe care mi le doresc atât de mult, pentru că altfel, atunci când o să mă lovească camionul, ultimul meu gând s-ar putea să fie că nu mi-am luat parfumul ăla care-mi place teribil.
Şi asta, într-adevăr, e o moarte tristă.