Judecată de valoare

Prima “judecată de valoare” am “emis-o” pe la 5 ani, în timp ce-mi făceam reproşuri pentru că nu am vrut să rămân în prima zi la grădiniţă. Atunci am aflat că, dacă nu vrei să rămâi printre ceilalţi copii, nu primeşti nici uniformă portocalie de şoim, nici cravată şi, cel mai rău, n-o să ajungi niciodată la şcoală, pentru că toţi vor râde de tine şi vor şti că în prima ta zi la grădiniţă ai plâns şi te-ai agăţat de fusta bunicii. “Fără mulţi muci şi lacrimi n-ai cum să dormi bine”, îmi repetam în timp ce încercam s-o conving pe bunica că, de fapt, mama chiar mi-a promis c-o să-mi cumpere uniformă “de-aia frumoasă”, cum purtau toate fetele de la mine din bloc, şi că de a doua zi chiar o să fiu prezentă, ca şoim, la grupa mare. Bunica a continuat să-mi repete că sunt o sălbatică (asta eram eu, de fiecare dată când nu voiam să împart jucăriile cu copiii care veneau în vizită, chiar dacă nu-i invitasem eu, când nu voiam să ies să mă joc în faţa blocului pentru că ceilalţi copii vorbeau cu “fă”, săreau elasticul şi îşi dezbrăcau păpuşile ca să le întindă pe preşuri mizere sub balconul babei de la parter şi când refuzam să mă duc să mă joc cu Andreea, pentru că Andreea înjura pe la spatele părinţilor şi îmi punea în cârcă lucruri pe care nici nu le spuneam, nici nu le făceam, nici nu le gândeam), că nu e mare lucru de capul meu şi că ar fi trebuit să ştiu mai bine decât să plâng ca proasta şi să-mi ud şorţuleţul.
După cum spuneam, prima “judecată de valoare” a fost pe la 5 ani...Şi nici nu-i de mirare, pentru că pe la 4 ştiam deja să citesc, chiar dacă n-am învăţat să fac baie singură decât pe la 8, şi chiar dacă nici acum nu mă urc în lift şi nici nu mă uit la morţi când trec pe stradă, pentru că mi-e frică de ei...
Adevărul e că am fost un copil ciudat. Genul de copil pe care dacă l-aş cunoaşte acum, probabil că l-aş lua în braţe, cu toate că mie nu-mi plac copiii. Nu, nu pentru că e vorba de mine, ci pentru că aveam manii – care în timp s-au dezvoltat în manii mai mari, sau pe care le-am lăsat în urmă pentru că am putut. Îmi plăcea să ling calciul de pe pereţi, aproape de tocul uşii, şi să las pete ude, mai închise la culoare, pe peretele vopsit în verde. Îmi puneam limba uşor, întâi puţin, apoi din nou, mai apăsat şi mai lung. Rămânea o pată. Deasupra ei, mai făceam una, şi încă una. Ştiam că nu mă va prinde nimeni cu limba pe perete, pentru că, în timpul ăla, eu ar fi trebuit să dorm – somnul de prânz, obligatoriu până prin clasa a-II-a – şi mamaia nu mi-ar fi înterupt somnul. Când suna la uşă, întredeschideam încet uşa de la dormitor să văd cine e. Apoi mai lingeam peretele. Asta a durat până când, într-o zi, am fost pusă să recunosc că eu eram vinovată de petele de umezeala şi a trebuit să explic că nu, nu scuipam pe perete ca ţiganii, ci doar îl lingeam. De poftă. Să văd ce gust are. Să îl asociez cumva cu un miros. Pentru mine, un anume fel de brânză avea gust de şosete murdare – pe care nu, nu le-am încercat, dar toată lumea se întreba de unde ştiu eu ce gust au şosetele murdare – şi toate mirosurile aveau asociat un anume gust. Aşa că fusese vital pentru mine să ştiu cum anume este peretele.
Să nu scuip ca ţiganii, să nu fiu murdară ca ţiganii, să nu înjur ca ţiganii, să nu fur ca ţiganii. Aşa am crescut. Din cauza asta l-am pălmuit pe un băiat necunoscut pe stradă, “pentru că era borcăit”; din cauza asta încă am palpitaţii când trec pe lângă ţigani, din cauza asta parte din copilăria mea am avut un vis, cu o coloană lungă de ţigani care voiau să mă omoare. Şi miroseau, şi aveau gust de nespălat şi de transpiraţie.
În spatele blocului erau alte blocuri. Şi la parter aveau viţă de vie. Am venit acasă cu bluza plină de frunză de viţă, pentru sarmale. Calculasem că ar ieşi cam o oală de sarmale din ce adusesem eu, şi eram foarte mândră. Până când mi s-a dovedit că, de fapt, am furat de la aproapele meu, şi am stat toată după amiaza în pat, cerându-mi iertare de la Maica Domnului care se presupunea că, în acelaşi moment, stă în genunchi şi varsă lacrimi amare pentru mine, păcătoasa. Şi ca s-o scap pe Maica Domnului de la chinuri, m-am rugat mai cu foc. Ca s-o scap şi ca să nu mai plângă pentru sarmalele mele. Evident că viţa de vie a fost folosită ca înveliş pentru cină, dar eu am rămas cu stigmatul furtului. Drept în frunte, până când au uitat toţi şi de mine, şi de frunze, şi de rugăciuni.
Pentru că am fost plină de păcate, m-au dus la spovadă. Şi, sub patrafirul preotului, am mărturisit, împreună cu alţi vreo 10 ca mine, cum ne-am minţit părinţii, cum am înjurat şi am purtat vrajbă, cum nu ne-am spus rugăciunea după fiecare masă, cum am scos limba la vecini, cum am furat zarzăre din grădina blocului şi cum am omorât insecte cu sau fără voia nostră. Şi apoi am fost curăţaţi de păcate. Ni s-a dat împărtăşania, şi toţi am fost la fel de puri ca-n ziua în care ne-am născut. Am fost sfinţi, şi frumoşi în ochii Domnului. La mine, sfinţenia a durat cam vreo două ore, după care am comis alt păcat de moarte: am scuipat sfânta împărtăşanie direct de la etajul nouă, de unde aruncam şi cu cartofi, şi cu piese de remi, şi cu cârlige de rufe ca să văd cum plutesc. Am scuipat sfânta împărtăşanie şi, când am realizat gravitatea actului, m-am rugat fierbinte ca ceea ce scuipasem să nu fi fost împărtăşania, şi eu să fiu la fel de lipsită de păcat.
Rugăciune după rugăciune. În fiecare seară, pentru toţi cei pe care îi cunoşteam. Pentru mama, tata, bunica, bunica din partea mamei, bunicul, bunicul celălalt, veri, cumnaţi, colegi, vecini, tanti de la pâine, tanti de la aprozar, doamna educatoare, vecinii bunicii, colegele mamei de la serviciu şi Moş Gheorghe care vindea borş. Mustrări de conştiinţă când uitam pe câte unul, şi apoi rugămintea de a fi şi acela inclus în listă, să nu păţească ceva din cauza omisiunii mele.
Acum nu-mi mai vine să mă iau în braţe. Într-un fel, îmi doresc să mă fi luat cineva la palme, să-mi vină mintea la cap. Să-mi fi spus cineva că toate grijile, şi rugăciunile, şi fricile or să dispară în timp. Şi poate că aş fi avut o părere mai bună despre mine la 5 ani.